Doliul – tipare și travalii

Doliul – tipare și travalii

În cartea sa, ”Legături pierdute – cauzele reale ale depresiei și soluții surprinzătoare”, Johann Hari are un întreg capitol dedicat ”excepției doliului”

Excepția doliului este recunoașterea pe care  profesioniștii sănătății mentale au acordat-o, la un moment dat, momentului de viață de după pierderea unei persoane apropiate.

Practic primeai un fel de bilet în alb, într-o lume care pune preț pe rațional, echilibru, letting go, măști etc, un bilet în alb prin care îți era îngăduit să-ți poți exprima tristețea, deznădejdea, vulnerabilitatea un anumit interval de timp după pierderea unei persoane apropiate.

Psihiatrii nu te îndopau cu medicamente, psihologii clinicieni nu te supuneau cu teste, șeful nu te dădea afară la prima lacrimă și psihoterapeuții care-și respectau mai mult meseria decât buzunarul te sfătuiau  să-ți dai voie să simți și abia când se face pojghița cicatricei peste pielea smulsă să vă vedeți și să creșteți împreună țesut nou peste răni.

Acest interval de grație a tot fost însă micșorat de la un an la șase luni, apoi la trei…și chiar la 2 săptămâni (DSM), indiferent de gradul semnificației pierderii, de cât de apropiată, de importantă este persoana pe care nu o mai ai în viața ta.

Statul român a tranșat ideea mai mult decât pragmatic.

Ți-a murit copilul? Poate adolescent deja…

A murit iubirea vieții tale? După o viață în care soarele a răsărit și a apus de la aceeași fereastră pentru amândoi? …

Ți-a murit soacra pe care n-ai mai văzut-o de 20 de ani? (după ce v-ați certat pe banii de la nuntă?)…

Ai tot trei zile în care să redevii apt de muncă.

Ce mai putem spune când însăși psihoterapeuți de renume (cum e Susan Johnson de exmplu) descriu, ca un exemplu de empatie profesională, înțelegerea față de ”lipsa de realism a unei văduve” (fără să urmeze vreo virgulă).

Vorba aceea, dacă profesioniștii…ce așteptări să avem de la politicieni…

Deși, de multe ori, moartea cuiva apropiat îți schimbă nu doar echilibrul emoțional, ci îți poate da peste cap organizarea socio-economică a vieții tale, din punct de vedere al impactului psihologic, pare că toți profesioniștii din domeniu sunt de acord că el comportă câteva etape. Parcurgerea și acceptarea acestor etape este și o premiză a unui doliu ”sănătos”, cu șanse de cicatrizare corectă, fără deficite funcționale ulterioare.

Modelul celor cinci etape, elaborat de medicul psihiatru Elizabeth Kubler-Ross, după o lungă experiență cu pacienți muribunzi ca un model al stagiilor prin care ar fi bine să treacă o persoană în prag de deces pentru a se împăca cu propria moarte, a fost preluat de forța internetului și îl găsim în numeroase site-uri, cărți de dezvoltare personală ca un model de travaliu de doliu:

Negarea (nu s-a întâmplat, nu mi s-a întâmplat mie)

Furia (de ce s-a întâmplat, de ce mi s-a întâmplat mie)

Negocierea (poate totuși s-a întâmplat, dar…)

Depresia (trăiesc asta …e ireversibil și e greu de dus)

Acceptarea (hai să vedem ce facem de acum înainte)

Brown și Stoudemire (1983) propun un model de travaliu al doliului în trei etape (Diane Papalia & alții):

Șoc și refuzul de a crede (există o amorțeală inițială urmată de un val de sentimente copleșitoare de tristețe)

Preocuparea față de memoria persoanei dispărute (este o etapă lungă, care poate dura până la doi ani după autorii citați, în care există un du-te vino al sentimentelor de acceptare și de neacceptare: faci pomeni, organizezi mormântul, dar îți vine să suni sau ți se pare că auzi cum intră în casă…)

Rezolvarea (amintirile devin doar nostalgice și duioase, nu mai sunt dureroase)

”Moartea, la fel ca viața, este o experiență personală” (Diane Papalia & alții)

Oricum l-am împărți, pe criterii mai mult sau mai puțin arbitrare, studiile arată că doliul este un proces. Că necesită timp și răbdare pentru a-l parcurge și că acceptarea lui (atât de persoanele care îl traversează cât și de societate și de cei din jurul îndoliatului) este o dovadă de acceptare a vieții noastre emoționale, a legăturilor de iubire dintre oameni, a limitelor noastre ca specie (suntem animale sociale și avem nevoie de conexiuni și implicit suferim când acestea se rup iremediabil).

Îmi amintesc că, în momentul trecerii soțului meu în neființă, băiatul meu mai mic avea 7 ani.

Era în clasa I. Nu mai avea în clasă copii fără părinți ”pe pământ, doar în gând” (cum spune poetul Adrian Paunescu). Dar avea numeroși colegi cu părinții divorțați, unii chiar recăsătoriți și era pe atunci moda să-i numească părinții numărul 2, 3…

Într-o zi mi-a povestit că unul dintre prietenii lui a văzut pe tatăl cu numărul 2 (între timp separat de mama cu numărul 1 și fiind de actualitate tata cu numărul 3) jucându-se în parc cu un alt copil. Prietenul fiului meu a fost supărat și chiar a plâns pentru că tatăl cu numărul 2 se juca cu un alt copil.

L-am întrebat pe fiul meu ce crede despre această întâmplare și mi-a spus că e nedumerit. Întrebat de ce, fiul meu a răspuns că el ar fi fericit să-l vadă pe tatăl său, chiar și dacă e la distanță, chiar dacă se joacă cu alt copil…dar el a înțeles că nu-l va mai vedea niciodată…și totuși e trist dar nu plânge.

Fiul meu nu învățase încă invidia, gelozia, dar își trăia doliul.

Deseori mă întreb dacă nu ar fi mai utilă o altă abordare psihologică: în loc să forțam ignorarea, să minimizăm impactul doliului ca și interval de timp sau intensitate (vezi evoluțiile DSM), oare nu ar fi mai util să regândim depresia ca un doliu după ceva ce am pierdut sau, poate, n-am avut niciodată?

Știm că depresia este un dezechilibru chimic la nivelul neurotransmițătorilor din creier. Dar este oare suficient să știm asta?

Am ascultat numeroase păreri, am citit articole, am vizionat TED-uri ale persoanelor care au pierdut pe cineva drag și mereu am avut sentimentul că a accepta ideea de doliu este sinonim cu a accepta ideea de iubire.

De cele mai multe ori, plecarea unei persoane importante din viată cuiva, aduce și modificări în relațiile sociale, în nivelul de venit, în planurile de viitor, modificări ale sensului vieții.

Wortman și Silver (1989) descriu trei tipare de doliu:

Așteptat în mod obișnuit (caracterizat prin trecerea de la suferință intensă la suferință redusă)

Doliul absent (suferință redusă)

Doliul cronic (durează o perioadă lungă) – cu particularitatea că poate dura mai mult mai ales în cazurile de moarte ambiguă, când cel decedat este dat dispărut, dar nu se știe sigur că a murit sau, cel puțin, nu i s-a găsit cadavrul. Uneori acest tip de deces ambiguu și doliul corespunzător este trăit și de persoanele care, deși știu că cineva drag a murit, poate i-au văzut și mormântul, dar nu l-au văzut efectiv mort, nu au participat la înmormântare, etc.

Deseori trauma morții cuiva apropiat ne confruntă cu ideea că suntem muritori, vulnerabili și ceea ce este copleșitor de trăit este propria noastră teamă de moarte.

Uneori acea etapă de negociere devine așa cum a descris-o Elizabeth Kubler-Ross că se întâmplă la persoanele aflate în pragul morții este un fel de ”târguire” cu privire la propria existență: măcar eu să mai trăiesc până… intră copilul la facultate… se căsătorește…îmi văd nepoții.

Am întâlnit-o atât la persoane care și-au pierdut partenerul și nu mai erau la prima tinerețe, cât și la persoane mature la momentul morții ultimului părinte sau a fratelui mai mare, ca un fel de ”acceptare” a ideii că ”eu urmez”….

”Doliul e oricum greu de dus. E greu de înțeles. E greu de explicat.

Societatea nu este educată să înțeleagă și să respecte.

”îmi pare rău pentru tine”, ”vai săracul”, ”te cred/înțeleg…” sunt la fel de toxice ca ”o să treci tu și peste asta”, ”tu ai arătat universului că vrei/poți/ai nevoie de necazul ăsta”, ”tu ai atras” sau alte aberații.

Este important în travaliul de doliu, să îți dai voie să fii trist, atât de trist ”cât marea toată”…pentru ca doar apoi, când întreaga tristețe se va fi consumat, să-ți permiți să fii fericit …cu toate cicatricile tale! Ele sunt semne că ai rămas viu!

Dacă și tu treci printr-un doliu sau cineva apropiat experimentează o astfel de perioadă în viața sa și vrei să-i fii alături în cel mai sănătos mod prosibil, apasă cu încredere bunonul ”programează-te”. Lasă-mi un mesaj, o întrebare sau chiar o solicitare de ședință.

Alte articole despre doliu, pierdere, viață și …moarte:

• sensul vietii si al mortii: factori de sanatate psihica
• revenirea dupa despartire
• doliul: despre frica de moarte
• ce se face cu doliul de la usa inimii. invataminte
• divortul – trauma sau firesc in societatea de azi?
• cand se termina doliul? am numarat pana la 10
• despre pierdere
• seara de ajun: resemnificarea emotiilor
• doliul: tipare si travalii
• singuratatea de dupa moarte

Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!

A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.

Eu am ales să fiu simultan empatică și conectată cu știința. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre. Iar biologia este modelată de mediu, dar și de semnificația pe care o dăm întâmplărilor vieții.

Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI

Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.

Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal

Bibliografie

Diane Papalia, Sally Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman – Dezvoltarea umana

adevarul.ro

cronicadepsihologie.ro