Alege fericirea – despre pierdere

cum să fii fericit
Învață să fii fericit – doctor de emoții
ianuarie 2, 2021
doliu
Cand se termina doliul? – Am numarat până la 10
ianuarie 21, 2021
despre doliu

Roberta Camelia Rosca

Într-o despărțire, fie ea și definitivă, nu absența a ceva cu care ne obișnuisem și care ne plăcea ne înspăimântă.

Dacă în viață am avut o dată însemnă că suntem perfect capabili să mai avem și a doua oară.

Plângem mai tare, însă, acel ce poate am fi putut avea…și n-am avut, de fapt, niciodată…

Ceva ce părea că e aproape realizabil…și, dintr-o dată, când să întindem mâna și să culegem fructul dorit… acel fruct… pentru care am plantat semințe, am udat, am smuls buruieni, am așteptat…ei bine, tocmai când fructul dădea în pârg… (credeam noi)…cineva taie copacul!

Și această speranță frântă e greu, aproape imposibil de tolerat

L-a iubit exact așa cum era el. Nu stie de ce… Lumea nu intelege…

Da, l-a iubit și când o batea.

Si el a iubit-o pe ea.

De-aia nici n-o batea cu furie. O batea cu mila. O batea că așa învățase el de la taică-su, că femeia trebuia altoită ca să simtă că are bărbat în casă, nu mămăligă.

Si ea știa, simțea! Simțea că palma lui nu cade cu greutate, ci se opreste așa, cu o urma de mângâiere la sfârșit.

Acuma nu că o mângâiase el vreodata, dar așa iși imagina ea că ar trebui să fie mângâierile. Așa iși imaginase ea când povestea Irina lu Floarea că făcea ofiterul cu care se maritase ea la oraș. Cică ofiterul n-o batea niciodată, doar se uita în ochii ei când ea începea să turuie fară noima… deh, ca femeile. O ridica cu fața spre el și se uita în ochii ei, și ei îi ingheța sufletul in gât si nu mai putea să scoată nici o vorbuliță. Si el o mangaia pe par și pe umeri și-i spunea  incet: liniștește-te, liniștește-te, o să treacă si asta…

Omul ei nu-i spunea nimic, el nu fusese la scoli . Nici scoala din sat n-o terminase…ce-ar fi știut el să-i spună…unde sș fi învațat el să mângâie…dar ea simțea așa, ca lui ii părea rău când dadea si mâna lui se infrâna singură inainte să-i atingă ei pielea.

Eh! De-ar fi fost și ea frumoasă ca Irina lu Floarea, poate ar fi văzut-o si pe ea un ofiter si i-ar fi ridicat ochii catre el…dar nu-i părea rău…ea l-a iubit pe omul ei, așa cum a fost el.

 Când statea langa el, toate stelele erau numai ale ei, si tot murmurul codrului, si toate miresmele florilor. Ei ii placea pasului lui apasat, de barbat mandru. Si-i placea si parul lui blond, cam unsuros, si ochii lui negrii, umbriti. Cu uitatura aia de tristete si de mila si de dragoste amestecata. Ca de de la ea i s-a tras! Ea a invaluit-o atunci, la cules de vie si i s-au muiat picioarele si i s-a topit inima. Uitatura aia trista, da calda si buna, ca sufletul lui.

O singura dată i-a văzut ochii strălucind: cand a luat-o prima data in brate pe Viorica, fata lor. Atunci ochii lui erau limpezi si radeau a joaca.

Multe luni au stat asa, apoi incet, incet s-au tot stins, ca era tot suparat ca ploua in casa, ca n-avea bani de lemne, ce nu stia ce sa faca, incotro sa se duca…facea si el ce vazuse la parintii lui, ce vedea la alti oameni din sat…dar toti erau saraci, si o duceau greu si nu le ajungeau  de niciunele…

Ea l-a iubit cu toate defectele lui, pana si cu amantele lui, ca toate erau frumoase si blande si nu-i venea sa le ia pe niciuna de ciuf si sa mature cu ele batatura, ca toate aveau asa o uitatura de caprioara speriata.

Si se gandea mereu ca el de bun ce era nu le alunga de langa el, ca ce-ar fi facut amaratele alea fara sa le arunce el cate-o uitatura de drag…cu ce s-ar fi ales ele in viata lor?…

Ea, de bine de rau era puternica: ea tinea casa: cu inglita si cu acul. Ce mai minunatii ieseau din mainile ei! Veneau cocoane de la oras sa cumpere odoarele ei! Eh, de-ar fi fost si omul ei mai batatarnic: sa le puna in car, sa se duca cu ele prin targuri, alta ar fi fost viata lor!

Dar el era suparat ca ea aduce mai mult in casa decat el, si el era barbatul! Ca el ar fi vrut, ar fi facut orice, dar nu stia, nu reusea…dar nici nu putea sa se inhame sluga la cusaturile nevesti-si. Ce-ar fi zis oamenii din sat, ce mandrie mai avea el…si ea l-a inteles.

I-a parut rau doar cand n-au avut destui bani s-o dea pe Vioricuta la scoala in oras, ca asa i-a zis invatatorul, ca i-ar fi mers mintea…dar daca nu s-a putut. Ca invatatorul i-a promis ca ii cere el si bursa la liceu, sa se faca invatatoare, ca el n-are copii, si Viorica e buna si desteapta si i-ar lasa scoala pe mana, cand o iesi el la pensie, dar daca nu s-a putut…

Doar atunci i-a parut rau pana in fundul sufletului ca omul ei e asa de mandru si n-a vrut si el sa creada in talentul ei. Sa creada ca daca s-ar duce numai o singura data la targ, ar castiga bani multi din cusaturile ei…sau cel putin ea asa credea, ca nu degeaba venea coana moasa cu lista de la pretenele ei: care vrea fata de masa cu maci, care perdea cu pitigoi, care cu floarea-soarelui…

Dar ea l-a iubit oricum, pentru ca era omul ei si el ii arunca uitatura aia a lui de-i muia sufletul. Cand o ajungea si pe ea disperarea ii tot promitea ca intr-o zi o sa schimbe el lucrurile in sat si ei o sa aiba de toate si ea n-o sa mai coasa niciodata pentru altii, doar pentru ea. Si poate ca asa ar fi fost, daca ar mai fi trait…dar moartea nu alege si de multe ori se duc la cer cei mai buni dintre noi.

Isi șterse lacrimile și plecă agale de lângă mormânt.

Oamenii din sat o priveau piezis.

Ce l-o plange atâta, că era un bețivan și-un curvar și într-un an de când a murit, femeia și-a reparat casa, și-a facut gardul și are și vițică în curte, că dacă trăia el, i-ar fi tocat toți banii la cârciuma.

Dar ce să stie ei de ce!… 

Ea iși plângea speranța năruită că intr-o zi avea să aibă și ea toate lucrurile ”alea” la care visase ea de mică, atunci când o ascultase printre uluci povestind pe Irina lu Floarea: un om blând care s-o mângâie pe păr și care să-i spună “trecem noi și peste asta”.

Ea iși plângea dragostea…sau poate doar speranța …sau mai degraba dragostea…

Când pierzi ceva ce ai avut, te doare sufletul.

Dar, la un moment dat, te scuturi, mergi mai departe și îți iei încă o dată de la viață.

Când pierzi ceva ce n-ai avut niciodată, dar ai luptat, ai muncit din greu să ai și l-ai pierdut tocmai când să întinzi mâna, atunci ai nevoie să înțelegi că nu a fost pentru tine, că ai dus compromisul prea departe, că …într-un fel …ai pierdut timpul…

Doliul e oricum greu de dus de unul singur. E greu de înțeles. E greu de explicat.

Când el se complică cu ceea ce ar fi putut să fie devine… insuportabil.

Societatea nu este educată să înțeleagă și să respecte.

”îmi pare rău pentru tine”, ”vai săracul”, ”te cred/înțeleg…” sunt la fel de toxice ca ”o să treci tu și peste asta”, ”tu ai arătat universului că vrei/poți/ai nevoie de necazul ăsta”, ”tu ai atras” sau alte aberații.

Omule, dă-ți voie să fii trist, atât de trist ”cât marea toată”…pentru ca doar apoi, când întreaga tristețe se va fi consumat, să-ți permiți să fii fericit …cu toate cicatricile tale! Ele sunt semne că ai fost viu!

Povestea de mai sus mai prezintă un aspect al vieții: violența domestică.

Deseori victima iși alimenteaza singură un fel de …speranță. Fără sens pentru oricine privește “de pe margine”…

Și aceasta speranță nu se termină nici măcar când agresorul nu mai exista… pentru că, de fapt, alimentează speranța victimei către o utopie…

Si ceea ce este și mai inspăimântător este ca deseori victimele sunt persoane capabile în oricare alte capitole ale vietii lor…

Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!

Nu este necesar să alegem între a fi științifici și a fi plini de compasiune. Putem să le facem pe amândouă în același timp. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre.

A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.

Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI

Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.

Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *