Alege fericirea – despre pierdere

Într-o despărțire, fie ea și definitivă, nu absența a ceva cu care ne obișnuisem și care ne plăcea ne înspăimântă.

Dacă în viață am avut o dată însemnă că suntem perfect capabili să mai avem și a doua oară.

Plângem mai tare, însă, acel ce poate am fi putut avea…și n-am avut, de fapt, niciodată…

Ceva ce părea că e aproape realizabil…și, dintr-o dată, când să întindem mâna și să culegem fructul dorit… acel fruct… pentru care am plantat semințe, am udat, am smuls buruieni, am așteptat…ei bine, tocmai când fructul dădea în pârg… (credeam noi)…cineva taie copacul!

Și această speranță frântă e greu, aproape imposibil de tolerat…

L-a iubit exact așa cum era el. Nu știe de ce… Lumea nu înțelege…

Da, l-a iubit și când o bătea.

Si el a iubit-o pe ea.

De-aia nici n-o bătea cu furie. O bătea cu milă. O bătea că așa învățase el de la taică-su, că femeia trebuia altoită ca să simtă că are bărbat în casă, nu mămăligă.

Si ea știa, simțea! Simțea că palma lui nu cade cu greutate, ci se opreste așa, cu o urmă de mângâiere la sfârșit.

Acuma nu că o mângâiase el vreodata, dar așa își imagina ea că ar trebui să fie mângâierile. Așa își imaginase ea, când povestea Irina lu Floarea, că făcea ofiterul cu care se maritase ea la oraș. Cică ofițerul n-o bătea niciodată, doar se uita în ochii ei când ea începea să turuie fără noimă… deh, ca femeile. O ridica cu fața spre el și se uita în ochii ei, și ei îi ingheța sufletul în gât și nu mai putea să scoată nici o vorbuliță. Si el o mângâia pe păr și pe umeri și-i spunea  încet: liniștește-te, liniștește-te, o să treacă și asta…

Omul ei nu-i spunea nimic. El nu fusese la școli . Nici școala din sat n-o terminase…ce-ar fi știut el să-i spună…unde să fi învățat el să mângâie…dar ea simțea așa, că lui iî părea rău când dădea …și mâna lui se înfrâna singură înainte să-i atingă ei pielea.

Eh! De-ar fi fost și ea frumoasă ca Irina lu Floarea, poate ar fi văzut-o și pe ea un ofiter și i-ar fi ridicat ochii către el…dar nu-i părea rău…ea l-a iubit pe omul ei, așa cum a fost el.

 Când stătea lângă el, toate stelele erau numai ale ei, și tot murmurul codrului, și toate miresmele florilor.

Ei iî plăcea pasului lui apăsat, de bărbat mândru. Si-i plăcea și părul lui blond, cam unsuros, și ochii lui negrii, umbriți. Cu uitătura aia de tristețe și de milă și de dragoste amestecată. Că de la ea i s-a tras! Ea a învăluit-o atunci, la cules de vie și i s-au muiat picioarele și i s-a topit inima. Uitătura aia tristă, da caldă și bună, ca sufletul lui.

O singură dată i-a văzut ochii strălucind: când a luat-o prima dată in brațe pe Viorica, fata lor. Atunci ochii lui erau limpezi si râdeau a joacă.

Multe luni au stat așa, apoi încet, încet s-au tot stins, că era tot suparat că plouă în casă, ca n-avea bani de lemne, ce nu știa ce să facă, încotro să se ducă…făcea și el ce văzuse la parinții lui, ce vedea la alți oameni din sat…dar toți erau săraci, și o duceau greu și nu le ajungeau  de niciunele…

Ea l-a iubit cu toate defectele lui, până și cu amantele lui, că toate erau frumoase și blânde și nu-i venea să le ia pe niciuna de ciuf si să măture cu ele bătătura, că toate aveau așa o uitătură de căprioară speriată.

Si se gândea mereu că el de bun ce era nu le alunga de lângă el, că ce-ar fi facut amărâtele alea fără să le arunce el câte-o uitătură de drag…cu ce s-ar fi ales ele în viața lor?…

Ea, de bine de rău era puternică: ea ținea casa: cu inglița și cu acul. Ce mai minunații ieseau din mâinile ei! Veneau cocoane de la oraș să cumpere odoarele ei! Eh, de-ar fi fost și omul ei mai bătătarnic: să le pună în car, să se ducă cu ele prin târguri…alta ar fi fost viața lor!

Dar el era supărat că ea aduce mai mult in casa decât el…si el era bărbatul!

Că el ar fi vrut, ar fi făcut orice, dar nu știa, nu reușea…dar nici nu putea să se inhame slugă la cusăturile nevesti-si. Ce-ar fi zis oamenii din sat, ce mândrie mai avea el…si ea l-a inteles.

I-a părut rău doar când n-au avut destui bani s-o dea pe Vioricuța la școală in oras, că așa i-a zis invățătorul, că i-ar fi mers mintea…dar dacă nu s-a putut…

Că invățătorul i-a promis că ii cere el și bursa la liceu, să se facă invațatoare, ca el n-are copii, si Viorica e buna si desteapta si i-ar lasa școala pe mâna, cand o iesi el la pensie, dar daca nu s-a putut…

Doar atunci i-a parut rău până in fundul sufletului că omul ei e așa de mândru si n-a vrut si el sa creada in talentul ei. Să creada că daca s-ar duce numai o singura dată la târg, ar castiga bani mulți din cusăturile ei…sau cel putin ea așa credea, că nu degeaba venea coana moașa cu lista de la pretenele ei: care vrea fața de masă cu maci, care perdea cu pițigoi, care cu floarea-soarelui…

Dar ea l-a iubit oricum, pentru ca era omul ei si el iî arunca uitatura aia a lui de-i muia sufletul. Când o ajungea si pe ea disperarea ii tot promitea ca intr-o zi o sa schimbe el lucrurile in sat si ei o sa aiba de toate si ea n-o sa mai coasa niciodata pentru altii, doar pentru ea. Si poate ca asa ar fi fost, daca ar mai fi trait…dar moartea nu alege si de multe ori se duc la cer cei mai buni dintre noi.

Isi șterse lacrimile și plecă agale de lângă mormânt.

Oamenii din sat o priveau piezis.

Ce l-o plange atâta, că era un bețivan și-un curvar și într-un an de când a murit, femeia și-a reparat casa, și-a facut gardul și are și vițică în curte, că dacă trăia el, i-ar fi tocat toți banii la cârciuma.

Dar ce să stie ei de ce!… 

Ea iși plângea speranța năruită că intr-o zi avea să aibă și ea toate lucrurile ”alea” la care visase ea de mică, atunci când o ascultase printre uluci povestind pe Irina lu Floarea: un om blând care s-o mângâie pe păr și care să-i spună “trecem noi și peste asta”.

Ea iși plângea dragostea…sau poate doar speranța …sau mai degraba dragostea…

Când pierzi ceva ce ai avut, te doare sufletul.

Dar, la un moment dat, te scuturi, mergi mai departe și îți iei încă o dată de la viață.

Când pierzi ceva ce n-ai avut niciodată, dar ai luptat, ai muncit din greu să ai și l-ai pierdut tocmai când să întinzi mâna, atunci ai nevoie să înțelegi că nu a fost pentru tine, că ai dus compromisul prea departe, că …într-un fel …ai pierdut timpul…

Doliul e oricum greu de dus de unul singur. E greu de înțeles. E greu de explicat.

Când el se complică cu ceea ce ar fi putut să fie devine… insuportabil.

Societatea nu este educată să înțeleagă și să respecte.

”îmi pare rău pentru tine”, ”vai săracul”, ”te cred/înțeleg…” sunt la fel de toxice ca ”o să treci tu și peste asta”, ”tu ai arătat universului că vrei/poți/ai nevoie de necazul ăsta”, ”tu ai atras” sau alte aberații.

Omule, dă-ți voie să fii trist, atât de trist ”cât marea toată”…pentru ca doar apoi, când întreaga tristețe se va fi consumat, să-ți permiți să fii fericit …cu toate cicatricile tale! Ele sunt semne că ai fost viu!

Povestea de mai sus mai prezintă un aspect al vieții: violența domestică.

Deseori victima iși alimenteaza singură un fel de …speranță. Fără sens pentru oricine privește “de pe margine”…

Și aceasta speranță nu se termină nici măcar când agresorul nu mai exista… pentru că, de fapt, alimentează speranța victimei către o utopie…

Si ceea ce este și mai inspăimântător este ca deseori victimele sunt persoane capabile în oricare alte capitole ale vietii lor…

Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!

Dacă și tu ai experimentat pierderi în viață și ți-e greu să le metabolizezi în totalitate, apasă cu încredere butonul ”programează-te”. Știu să fiu alături de tine. Și sunt doar la un click distanță.

Alte articole despre doliu, pierdere, viață și …moarte:

• sensul vietii si al mortii: factori de sanatate psihica
• revenirea dupa despartire
• doliul: despre frica de moarte
• ce se face cu doliul de la usa inimii. invataminte
• divortul – trauma sau firesc in societatea de azi?
• cand se termina doliul? am numarat pana la 10
• despre pierdere
• seara de ajun: resemnificarea emotiilor
• doliul: tipare si travalii
• singuratatea de dupa moarte

Nu este necesar să alegem între a fi științifici și a fi plini de compasiune. Putem să le facem pe amândouă în același timp. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre.

A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.

Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI

Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.

Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.