Divorțul – traumă sau firescul societății de azi?
Unii spun că este un altfel de doliu. Alții că e o șansă la un nou început.
Oricum ar fi perceput, pare să devină o normalitate a societății de azi.
Pare să fie aproape o regulă ca oamenii să nu se mai căsătorească gândindu-se că vor îmbătrânii împreună, ci, mai degrabă, pe principiul ”cât ține, ține”… să fim fericiți acum, că mâine nu se știe…
Chiar și așa, trăind clipa, un divorț poate fi greu de dus.
John Bowlby (un psiholog englez) a elaborat un model al atașamentului pe care oamenii îl dezvoltă din copilăria mică. Acest model a fost pus în valoare de experimentele efectuate de Mary Ainsworth. Teoria atașamentului a fost ulterior rafinată și confirmată de numeroși cercetători atât din zona psihologiei sociale cât și din zona psihoterapiei neo-umaniste.
Ne naștem având la noi doar o baterie de instincte și o uluitoare capacitate de învățare.
În relație cu persoana sau persoanele care ne îngrijesc în prima copilărie începem nu doar să cunoaștem ci și să înțelegem, în felul nostru, lumea în care am sosit.
Nu putem să ne purtăm de grijă din prima zi a venirii noastre pe Pământ.
Cineva (mama) a fost dotat de natură, prin secreții hormonale specifice (ocitocina), să-și dorească și să se bucure că are grijă de noi.
Dacă lucrul ăsta nu se întâmplă firesc, vom dezvolta atașamente ”defecte” care ne vor însoții, dacă nu le reparăm, în toate relațiile noastre ulterioare.
I-ar fi plăcut să o ia de la capat.
Merge trist.
Pășește privind lumea în ochi. Și oamenii se sperie de nalucă aceea nefiresc de înaltă, nefiresc de tăcută, nefiresc de cutezătoare.
A construit castele de emoție, castele de credința, castele de piatră… Toate cad. Toate trec.
Nu se poate întoarce.
Dar poate fugi și începe o nouă viata. Oare?
Oare experiența de până acum nu v-a năvăli cândva, oricât de bine ascunsa ar fi, și nu-i va pune stăpânire pe suflet?
Și-a dorit mult să fie pictoriță.
Când Matei s-a întors să-i mai privească o dată tablourile, la expoziția aceea de pionieri, atunci a știut că are talent.
Dacă și tatal ei ar fi crezut!
Și-a consumat cei mai frumoși ani studiind motoare și curba de disociere fier/carbon în oțel și fontă. Ce legatură aveau informațiile astea cu ea?
A avut mare noroc cu revoluția. Atunci a simțit prima data că Dumnezeu o iubește.
Nu, nu în timpul Revoluției…
A iesit pe străzi, ca toți tinerii, dar nu în cele mai fierbinți momente și nici în cele mai tragice locuri.
Era o luptă interesantă, dar rolul ei l-a simțit mai mult ca observator. Nu a avut niciodată stofă de combatant. Știa că ceva ar fi bine să fie schimbat. Dar nu definea exact… ce anume din răul care o sufoca il poate atribui societății și ce anume este apanajul sorții, al familiei, al ei insăși…
Și-a dat seama că Dumnezeu o iubește abia catre sfârșitul lui ianuarie, sau poate era deja februarie… în ședinta în care s-a anunțat că nu mai existau repartiții obligatorii.
Abia atunci a realizat că, dincolo de școala stupidă pe care o facea, ar fi așteptat-o un lung șir de ani petrecuți în hale reci, în birouri sordide, printre oameni tăioși… care cel mult puteau să ignore mâzgălelile ei.
Și-a dat seama că suferința ei de om ciudat, prea sensibil, prea sofisticat, prea mândru… are cumva un protector divin.
Ca și când cineva ar fi spus stop, exista o limită dincolo de care trăirile nu mai pot materializa arta ci devin maladive.
A considerat atunci că primeste o noua șansa de la viata. Așa cum i s-a părut de multe ori… oare de ce n-a fost niciodată cu folos?… sau poate a fost, doar că ea n-a inteles.
A inceput sa călătoreasca. Mult. Obligată. Cu noul serviciu.
Era o persoana comodă.
Nu se bucura de călătorii decât cînd revenea în țară. Atunci revedea imaginile strânse în suflet, abia atunci savura amintirile întâmplărilor … cu muzeele, cu culorile…
Incet, încet și-a facut un rost: o casă, apoi una mai mare, un soț, un copil, o familie, o carieră…
Picta rar.
Își imagina că va veni un moment în care va face numai asta, dar până atunci mai vrea o mașina mai nouă, o canapea mai moale, o casa cu vedere la parc…
Era mult prea ocupată să trăiască ceva ce credea ea ca e o viața… nu neaparat fericită, dar sigur implinită, sigur cu un grad avansat de normalitate. Și poate tocmai normalitatea era ceva care nu era al ei, care nu i se potrivea.
La un moment dat, copilul a plecat la studii. Era o mare realizare? Sau un mare pustiu…
Incet, încet i s-a implinit visul de a se vedea cu soțul ei în oraș aproape în fiecare zi.
I se părea minunat că au un fel de întâlnire în fiecare seara, ca atunci când erau tineri și…prea ocupați, prea obosiți…
Acum se vedeau mereu la restaurant sau la cinematograf, dar nu știa cum se face că filmele erau mai mereu proaste, sonorul mereu prea tare, mâncarea era adusă târziu, sau exact azi nu aveau felul dorit…
Vorbeau fiecare despre serviciul lui, mult despre copil, și mai mult depre casă, despre mașină, despre cum va arăta noul televizor, noul telefon, ceva care să ascundă cât erau de superficiali, cât deveniseră de snobi, cât erau de străini… nu neaparat unul față de altul, cât mai ales fiecare față de el însuși, față de promisiunea făcută de fiecare în parte adolescentului din ei, că vor face cu viața lor…
Când el i-a spus că pleacă, nu știa daca e rău sau e bine.
S-au gândit amândoi la lucrurile practice: cum să impartă casele, scaunele, cum să-i spună copilului, cum o să reacționeze prietenii…care vor rămâne ai lui, care ai ei… pe care îi vor vizita împreună în continuare…
După ce a plătit ultimul leu avocatului și a impachetat ultima amintire comună, s-a întors acasă.
Singură.
Un pic tristă.
Un pic obosită.
I-ar fi plăcut să o ia de la capăt. Altă viață, alta pânză de pictat, de țesut, de visat…
Există un tip de atașament numit securizant, sănătos, în care copilul știe că poate pleca să exploreze lumea, dar mama lui îl va aștepta întotdeauna ca o bază de siguranță. Odată devenit adult, acest copil are mereu în el punctul de echilibru. Cei mai mulți oameni au dezvoltat un astfel de atașament, din fericire.
Și pentru ei divorțul e dificil. E dificil din perspectiva adaptării la nou, din perspectiva reorganizării vieții sociale. Dar ei știu că explorarea vieții este o călătorie sigură pentru că au învățat că pot pleca fără să se piardă pe ei, valorile lor, baza de siguranță.
Există un tip de atașament evitant, în care copilul a învățat că nu poate găsi ajutor la nimeni în afara lui. Dar, din păcate, în ciuda aparenței de independență și putere interioară, acești oameni sunt fragili în structura lor. Pentru că ”independența” lor este clădită pe frica de ceilalți. ”Puterea” lor este, de fapt, alegerea răului mai mic (singurătatea) în detrimentul răului mai mare (ceilalți care sunt indiferenți sau, poate, chiar disprețuitori).
Divorțul nu face altceva decât să le ”confirme” că nu pot avea încredere în relații. Ceea ce îi face și mai închiși în ei, și mai singuri…și mai triști pe dinăuntru…
Există un tip de atașament anxios, în care copilul a realizat că nu-și poate ține mama lângă el decât dacă pare și mai neajutorat decât e (atfel încât să trezescă milă), sau dacă se agață, țipă, plânge… (își cere drepturile cu o vehemență imposibil de ignorat).
Recunoașteți personajele? Sunt caricaturizate în zeci de bancuri…sunt cei ce caută partenerul/a în buzunare, în telefon, îl/o urmăresc la serviciu, pe conturile de socializare…sau care amenință cu sinuciderea, cu luatul averii sau măcar cu o ceartă grozavă…de fapt sunt suflete care tânjesc după iubirea pe care nu au primit-o niciodată într-un mod sănătos. Divorțul pentru acești oameni este o piesă de teatru…
Și există modelul de atașament dezorganizat, în care părintele este în acelasi timp iubire și călău.
Sunt cei predispuși la relații abuzive. Sau sunt ei marii abuzatori.
Pentru ei divorțul poate fi eliberator. Sau dușul rece… dar, din păcate, dacă nu folosesc această oportunitate pentru a-și rezolva echilibrul emoțional, eliberarea va ține până la următoarea relație.
Alte articole despre doliu, pierdere, viață și …moarte:
Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!
Nu este necesar să alegem între a fi științifici și a fi plini de compasiune. Putem să le facem pe amândouă în același timp. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre.
A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.
Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI
Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.
Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.
We will contact you soon.
We will contact you soon.