Divorțul: traumă sau firesc în societatea de azi?

doliu
Cand se termina doliul? – Am numarat până la 10
ianuarie 21, 2021
o femeie singura
Bacteriile din intestin: imunitate și siluetă
ianuarie 27, 2021
divorțul - doliu, traumă sau normalitate

Divorțul – o traumă sau firescul societății de azi?

Unii spun că este un altfel de doliu. Alții că e o șansă la un nou început.

Oricum ar fi perceput, pare să devină o normalitate a societății de azi.

Pare să fie aproape o regulă ca oamenii să nu se mai căsătorească gândindu-se că vor îmbătrânii împreună, ci, mai degrabă, pe principiul ”cât ține, ține”… să fim fericiți acum, că mâine nu se știe…

Chiar și așa, trăind clipa, un divorț poate fi greu de dus. 

John Bowlby (un psiholog englez) a elaborat un model al atașamentului pe care oamenii îl dezvoltă din copilăria mică. Acest model a fost pus în valoare de experimentele efectuate de Mary Ainsworth. Teoria atașamentului a fost ulterior rafinată și confirmată de numeroși cercetători atât din zona psihologiei sociale cât și din zona psihoterapiei neo-umaniste.

Ne naștem având la noi doar o baterie de instince și o uluitoare capacitate de învățare.

În relație cu persoana sau persoanele care ne îngrijesc în prima copilărie începem nu doar să cunoaștem ci și să înțelegem, în felul nostru, lumea în care am sosit. 

Nu putem să ne purtăm de grijă din prima zi a venirii noastre pe Pământ. Cineva (mama) a fost dotat de natură, prin secreții hormonale specifice (ocitocina), să-și dorească și să se bucure că are grijă de noi. Dacă lucrul ăsta nu se întâmplă firesc, vom dezvolta atașamente ”defecte” care ne vor însoții, dacă nu le reparăm, în toate relațiile noastre ulterioare.

I-ar fi plăcut să o ia de la capat.

Merge trist.

Pășește privind lumea în ochi. Si oamenii se sperie de naluca aceea nefiresc de inaltă, nefiresc de tăcută, nefiresc de cutezătoare.

A construit castele de emoție, castele de credința, castele de piatră… Toate cad. Toate trec.

Nu se poate intoarce.

Dar poate fugi și incepe o nouă viata. Oare? Oare experienta de pana acum nu v-a năvăli cândva, oricât de bine ascunsa ar fi, și nu-i va pune stăpânire pe suflet?

Si-a dorit mult sa fie pictoriță.

Cand Matei s-a intors să-i mai privească o dată tablourile, la expoziția aceea de pionieri, atunci a stiut ca are talent.

Dacă si tatal ei ar fi crezut!

Si-a consumat cei mai frumosi ani din viata studiind motoare si curba de disociere fier/carbon in otel si fonta. Ce legatura aveau informatiile astea cu ea?

A avut mare noroc cu revoluția. Atunci a simțit prima data că Dumnezeu o iubește.

Nu, nu in timpul Revolutiei.

A iesit pe strazi, ca toți tinerii, dar nu in cele mai fierbinti momente si nici in cele mai tragice locuri.

Era o lupta interesanta, dar rolul ei l-a simtit mai mult ca observator. Nu a avut niciodata stofa de combatant. Stia ca ceva ar fi bine să fie schimbat, dar nu definea exact ce anume din răul care o sufoca il poate atribui societatii si ce anume este apanajul sorții, al familiei, al ei insăși…

Si-a dat seama că Dumnezeu o iubește abia catre sfârșitul lui ianuarie, sau poate era deja februarie… in sedinta in care s-au anuntat ca nu mai au repartiții obligatorii.

Abia atunci a realizat ca dincolo de școala stupidă pe care o facea ar fi asteptat-o un lung sir de ani petrecuti in hale reci, in birouri sordide, neîncălzite, printre oameni tăiosi, care cel mult puteau să ignore mâzgălelile ei.

Si-a dat seama ca suferința ei de om ciudat, prea sensibil, prea sofisticat, prea mandru, are cumva un protector divin. Ca si cand cineva ar fi spus stop, exista o limita dincolo de care trăirile nu mai pot materializa arta ci devin maladive.

A considerat atunci că primeste o noua șansa de la viata. Asa cum i s-a parut de multe ori… oare de ce n-a fost niciodata cu folos?… sau poate a fost, doar ca ea n-a inteles.

A inceput sa călătoreasca. Mult. Obligată. Cu noul serviciu.

Era o persoana comodă.

Nu se bucura de călătorii decât cand revenea în tara. Atunci revedea imaginile strânse in suflet, abia atunci savura amintirile intâlnirilor pe viu… cu muzeele, cu culorile…

Incet, încet și-a facut un rost: o casă, apoi una mai mare, un soț, un copil, o familie, o carieră…

Picta rar, isi imagina ca va veni un moment in care va face numai asta, dar pana atunci mai vrea o mașina mai nouă, o canapea mai moale, o casa cu vedere la parc…

Era mult prea ocupata sa trăiască ceva ce credea ea ca e o viața… nu neaparat fericită, dar sigur implinită, sigur cu un grad avansat de normalitate. Si poate tocmai normalitatea era ceva care nu era al ei, care nu i se potrivea.

La un moment dat, copilul a plecat la studii. Era o mare realizare? Sau un mare pustiu…

Incet, incet i s-a implinit visul de a se vedea cu sotul ei în oraș aproape in fiecare seara.

I se parea minunat că au un fel de întâlnire in fiecare seara, ca atunci cand erau tineri și…prea ocupati, prea obositi…

Acum se vedeau mereu la restaurant sau la cinematograf, dar nu știa cum se face că filmele erau mai mereu proaste, sonorul mereu prea tare, mâncarea era adusă târziu, sau exact azi nu aveau felul dorit…

Vorbeau fiecare despre serviciul lui, mult despre copil, și mai mult depre casa, despre masina, despre cum va arata noul televizor, noul telefon, ceva care să ascundă cât erau de superficiali, cât deveniseră de snobi, cât erau de straini nu neaparat unul fata de altul, cât mai ales fiecare față de el insuși, față de promisiunea făcută de fiecare in parte adolescentului din ei, că vor face cu viata lor…

Cand el i-a spus că pleacă nu știa daca e rău sau e bine.

S-au gândit amândoi la lucrurile practice: cum să impartă casele, scaunele, cum să-i spună copilului, cum o să reacționeze prietenii…care vor rămâne ai lui, care ai ei… pe care ii vor vizita impreuna in continuare…

După ce a platit ultimul leu avocatului si a impachetat ultima amintire comuna s-a intors acasă.

Singură.

Un pic trista.

Un pic obosită.

I-ar fi placut să o ia de la capat. Alta viata, alta panza de pictat, de tesut, de visat…

Există un tip de atașament numit securizant, sănătos, în care copilul sau omul adult știe că poate pleca să exploreze lumea, dar mama lui îl va aștepta întotdeauna ca o bază de siguranță. Cei mai mulți oameni au dezvoltat un astfel de atașament, din fericire.

Pentru ei divorțul e dificil din perspectiva adaptării la nou, din perspectiva reorganizării vieții sociale, dar ei știu că explorarea vieții este o călătorie sigură pentru că au învățat că pot pleca fără să se piardă pe ei, valorile lor, baza de siguranță.

Există un tip de atașament evitant, în care copilul a învățat că nu poate găsi ajutor la nimeni în afara lui, dar, din păcate, în ciuda aparenței de independență și putere interioară, acești oameni sunt fragili în structura lor.

Divorțul nu face altceva decât să le ”confirme” că nu pot avea încredere în relații, ceea ce îi face și mai închiși în ei, și mai singuri…și mai triști pe dinăuntru…

Există un tip de atașament anxios, în care copilul a realizat că nu-și poate ține mama lângă el decât dacă fie pare și mai neajutorat decât e, fie țipă, se agită și-și cere drepturile.

Recunoașteți personajele? Sunt caricaturizate în zeci de bancuri…de fapt sunt suflete care tânjesc după iubirea pe care nu au primit-o niciodată într-un mod sănătos. Divorțul pentru acești oameni este o piesă de teatru…

Și există modelul de atașament dezorganizat, în care părintele este în acelasi timp iubire și călău.

Sunt cei predispuși la relații abuzive și pentru ei divorțul poate fi eliberator, dar, din păcate, dacă nu folosesc această oportunitate pentru a-și rezolva echilibrul emoțional, eliberarea va ține până la următoarea relație. 

Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!

Nu este necesar să alegem între a fi științifici și a fi plini de compasiune. Putem să le facem pe amândouă în același timp. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre.

A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.

Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI

Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.

Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *