“Nu de singurătatea din timpul vieții mi-e teamă, ci de cea de după moarte.” Cristian Badiliță
Deseori trauma morții cuiva apropiat nu ne aduce cea mai mare durere prin absenta celui pe care l-am iubit sau măcar ne-am obișnuit să-l avem în preajmă.
Deseori absența survenită într-un mod violent sau măcar neașteptat a cuiva prezent în mod important în viața noastră deschide perspectiva confruntării cu ideea că suntem muritori, vulnerabili…extrem de vulnerabili…atât de vulnerabili încât putem dispărea într-o secundă.
Mai mult decât atât, deseori, plecarea unei persoane importante pentru noi, în acel moment al vieții noastre, ne obligă să ne schimbăm viziunea asupra vieții. Să ne clădim alte obiective, alte repere, să devenim la fel de neașteptat și poate chiar brutal, o altă persoană.
Uneori putem face față acestei transformări mai ușor… alteori greu… alteori deloc.
A cere ajutorul, a avea răbdare să înveți, să poți să formulezi concret nevoia de ajutor sau a bate la mai multe uși pentru a fi siguri că primim exact acel ajutor de care avem nevoie face parte din capacitatea noastră de supraviețuire.
De multi ani avea o spaimă.
Se făcea că murea și o găseau vecinii putrezită. Asta după ce spărgeau ușa ingroziți de miros.
O avea de mult, de când a început să stea singură, la oraș.
Acasă, la țară, fusesera mulți frați și, pe atunci, visa să aibă camera ei, sau măcar colțișorul ei.
În timpul ăla se gândise că uite, e bine să fie și mulți în casă, că nu poți să leșini și să nu te găsească nimeni până mori înecată cu saliva, cum vazuse ea într-un film.
Și apoi toată povestea se întorsese împotriva ei.
În loc să se simtă ușurată că nu o mai urmăreau perechile de ochi …acum se temea .
Liniștea aia adâncă în care se cufunda în paginile carților, în sunetele cântecelor, starea aceea în care-și putea lăsa cana de ceai să zacă pe masă ore-n șir, sau farfuria cu mâncare în pat…sau să citească pe jos, întinsa direct pe covorul mitos, sau faptul ca putea să doarmă complet goală în cearșafuri proaspete… astea îi placeau tare mult! …de asta nu se mai sătura…
Dar dimineața, când se trezea înainte de ivitul zorilor se pipăia adesea cu ochii minții, dacă e întreagă, dacă mișca…și de multe ori o-ncercau spaimele: dacă o să fie cutremur, o să vină cineva să-i caute și ei oasele să i le ingroape?
Daca moare pe stradă, sau chiar în casă o să-i anunțe cineva… poliția poate? pe ai ei la țară ?
Că dacă moare în cămașa de noapte sau poate doar învelită în pătura ei moale și roz, o știi cineva cine e ea? O știi cineva ce să-i scrie pe cruce?
A fost o vreme cand spaima asta nu pusese încă stăpânire pe viața ei.
O insotea așa, mai la distanță, îi dădea roate, dar nu o copleșea.
Venise la oraș împreuna cu sora ei, cu mai bine de 10 ani în urmă. Stateau în același apartament. Când erau acasă.
Amandoua munceau mult, că de aia plecaseră, să-și fac un rost.
În casa lor, cel mai mult loc ocupau valizele: care de avion, care de mașină, care de dus acasă de Paște și de Crăciun și de Sf. Maria când se întorceau în sat și duceau câte daruri la toata lumea!
Mai aveau și ele câte un flirt, că erau tinere și frumoase… și atunci mai apărea câte un barbat pe la ele prin gospodărie, uneori chiar doi în același timp! Ce mai seri de canastă! Ce mai maratoane de filme!…
Dar nu ținea mult…Habar n-avea de ce…sora-sa zicea că sunt prea deștepte și de-ai nu stă nici un bărbat cu ele! Așa o fi. O fi stiind sor-să ceva, deh, era sora mai mare. Cu 5 minute. Dar tot mai bătrana și mai înțeleaptă se cheama că era, nu-i așa?
In rest… se aveau una pe alta.
Conveniseră să se sune când ajungeau la destinație, oriunde le purta viața și asta îi dădea așa o stare de bine. Că există cineva pe Pământ căruia-i pasă de existența ei.
Asta până i-a bătut poliția la ușă.
Și au anunțat-o să se ducă la IML să ridice cadavrul soră-si.
Că a avut un accident și a murit pe loc.
Noroc că avea buletinu’ la ea și așa au aflat unde stă.
Ce bine că au găsit-o acasă! Că se și gândea sectoristul, ce face el dacă nu gasește pe nimeni acasă, dar așa a avut noroc.
Nu i-au putut recupera telefonul, era făcut țăndari și nu stiau unde să sune și nici vreo carte de vizită nu au găsit, sau poate n-au știut unde să caute, că știți cum sunt gențile astea moderne, au o mulțime de buzunare, și le e și lor jenă, să nu creadă rudele că ei stau de buzunărit victima. Da bine că a găsit-o, acu o lasă cu bine, să-i fie țarâna ușoara soră-si sau ce i-o fi….
A stat paralizată toata noaptea, gândindu-se că trebuie s-o-ngroape, să anunțe la serviciu, să anunțe rudele, prietenii, să facă pomana…să plângă…nu, n-are când…o să plângă după…acum are de făcut planul…dimineața a sunat la servicul ei, la serviciul soră-si, a mers la morga, a dus hainele, a mers la cimitire…abia la al 3-lea a găsit loc, era cam departe, dar măcar avea capela, putea s-o depună acolo…i-a sunat pe ai lor, pe prieteni, s-a ocupat de pomană, de coroane, de preoți…
Ai ei n-au putut veni la înmormântare. Erau prea triști.
A venit totuși un unchi. A numărat coroanele și apoi a plecat repede. I-a spus doar în treacăt că la ce doamnă fusese soră-sa putea să dea și ea vin franțuzesc la pomană…nu se gândise…
Au venit mulți colegi (a aflat ulterior), ea a crezut că sunt prieteni…s-a imbrățișat cu toți…a plâns cu toți…și apoi a rămas singură…
Ai ei n-au sunat-o trei luni.
Abia atunci și-au revenit. Nici ea nu i-a sunat.
Ce să le spună? Or plânge și ei, se gândea…
A sunat o dată la un frate de-al lor, dar era și el ocupat cu viața lui, cu serviciul lui…
Ele două au fost mereu mai apropiate una de alta…dacă erau gemene…I-a zis că ințelege el că i-o fi și ei greu, să se duca și ea la un psiholog că așa a auzit el la televizor că face lumea în Bucuresti.
Și s-a dus.
Plangea o ora și plătea consultația… apoi, după un timp, a început să și vorbescă…apoi psihologul i-a zis că-i vindecată…și ea l-a crezut…
Acum n-o mai sună nimeni și nici ea nu sună pe nimeni.
Nu mai doarme dezbrăcată de teama să nu moară în somn și s-o găsescă vecinii așa…nepotrivit…
Se bucură că n-are copii, că de-o fi să moară, n-are cine să sufere după ea.
Când o fi…că toți murim…de asta nu ne poate feri nimeni…
De fapt, venim pe lume singuri și plecăm la fel de singuri. Dar asta nu ar trebui să fie preocuparea noastră. Să trăim și să ne bucurăm de fiecare clipă asta e șansa noastră la fericire.
Dacă și tu treci printr-un doliu, indiferent ce sau pe cine ai pierdut: dragostea, părinții, un animal iubit, un prieten drag sau poate ”doar” tinerețea, cariera, afacerea…apasă cu încredere pe butorul ”programează-te”. Știu să fiu alături de tine…și sunt doar la un click distanță.
Alte articole despre doliu, pierdere, viață și …moarte:
Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!
Nu este necesar să alegem între a fi științifici și a fi plini de compasiune. Putem să le facem pe amândouă în același timp. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre.
A consemnat pentru Asociația pentru educație medicală și lifestyle ”Alegefericirea”, Dr. Roberta Rosca, doctor de emoții
Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI
Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.
Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.
We will contact you soon.
We will contact you soon.