Cum am ajuns la Formarea în Psihoterapia experiențială focalizată pe emoții … e o poveste lungă…
Iată un fragment din experiența mea în Psihoterapia experiențială focalizată pe emoții.
Ca parte a acestei formări am avut mai multe sesiuni de dezvoltare personală.
În urmă cu vreo două săptămâni am făcut o terapie de grup în încercarea de a rezolva o decizie…
mă rog, ceva ce mă frământa…nici măcar nu mai are importanță acum…
Am mers prin emoțiile trecute… până la un moment trist din viața mea… în care suferința pe care o aveam era copleșitoare.
Aveam zece ani.
Și simțeam că mă sufoc. Că nu mai pot articula o mișcare, o vorbă, un gând…
Drumul meu de atunci trecea întâmplător pe lângă un bloc.
Cu câteva zile în urmă, un om se urcase pe acoperișul acelui bloc și se aruncase în gol.
Scriseseră despre asta toate ziarele.
Era prima dată, de la tragedie, când treceam pe acolo.
Am simțit nevoia să mă apropii, ca și când grozăvia morții, despre care aflasem conștient pentru prima dată, avea ceva… irezistibil… precum camera interzisă din castelul din povești.
Am urcat scările până la ultimul etaj. O scară de metal, cam șubredă și plină de rugină, făcea legătura cu un petic de cer.
Probabil pe acolo urcase omul acela.
Nimeni nu se gândise să pună un lacăt, un grilaj…
Nici eu n-am facut-o.
Aveam zece ani.
Dar mult timp am retrăit vina că nu am luat o măsură oarecare ca astfel de tragedii să nu se mai repete.
Am înțeles atunci cât de puțin desparte viața de moarte.
O scară ruginită lăsată de cineva fără protecție.
Am auzit la un moment dat o bârfă cum că ar fi avut un lanț cu un lacăt, dar l-ar fi tăiat ”golanii din bloc” să poată urca să facă plajă.
Atât de puțin despărțea viața de moartea – o simplă dorință de distracție a unora… un episod de tristețe profundă a celui în cauză…
Asta am înțeles eu la zece ani.
De atunci am început să trăiesc ca și când moartea e undeva după un colț, nu știu după care… dar mereu ai intersecții în viață și habar n-ai când te întâlnești cu ea.
Și nu, nu am trăit niciodată cu frica de moarte. Ci cu o nesecată sete de viață: ca și când trebuie să mă bucur de fiecare secundă.
Îmi amintesc…ani mai târziu… de o fostă însoțitoare de bord devenită super coach spiritual la 25 de ani… cum îmi spunea că și-a ”vindecat” frica de moarte în nu știu ce meditație ghidată.
N-am putut să nu mă întreb: De ce ți-ar fi frică de moarte la 25 de ani?
”Moartea este un fenomen simplu în natură, doar oamenii îl fac înspăimântător” (M. Preda)
… asta am înțeles eu atunci, la zece ani.
Am înțeles că eu mă tem mai mult de eventuala lipsă de sens a vieții mele decât de moarte.
Mă tem mai mult că nu aș știi să dau viață visurilor, decât că nu le-aș avea deloc.
Aveam zece ani și am înțeles că depinde doar de mine să trăiesc viața pe care o vreau.
Am încercat toate ”viețile” care mi s-au părut interesante.
Am băut cu sete din toate emoțiile care m-au atras sau care mi-au fost servite.
Am gustat din toate experiențele care m-au incitat.
Am ales mereu drumul pe care eu m-am simțit bine mergând… atâta timp cât m-am simțit bine mergând pe el. Și l-am ales în cunoștiință de cauză.
Am inceput, la 55 de ani, studiile pentru o nouă meserie.
A fost greu să țin pasul cu creiere de 25 de ani. Dar am făcut-o.
Am învățat să nu-ți fie niciodată jenă de deciziile tale.
Am ales o formare despre care autorul ei spune că este caracterizată prin ”insule de lucru într-un ocean de empatie”.
Nu cred că mi s-ar fi potrivit ceva mai bine.
Peste douăzeci de ani de carieră în corporații (nu doar plimbat hârtii și plecat la o altă companie fix cu un pas înainte ca incompetența să-ți fie demascată, deși și asta e o artă) m-au învățat să fiu un om al obiectivelor atinse.
Fără momentele în care se lucrează efectiv cu emoțiile clientului, atunci și doar atunci când el poate să meargă acolo (într-o oarecare măsură și pentru că are încredere în tine că îl vei ține de mână) fără acele momente în care poți schimba emoția copleșitor de dureroasă cu o altă emoție: tolerabilă, utilă, constructivă, învățatura mea nu ar avea sensul pe care eu mi-am dorit să-l dau.
Și pentru mine a venit momentul să nu mă mai joc de-a asumarea.
Este momentul să-mi observ, să-mi simbolizez în cuvinte în modul cel mai congruent cu ceea ce simt, să accept, să controlez intensitatea, apartenența la mine însămi și să fac diferența între emoțiile mele și tot restul bagajului de emoții instrumentale care mi-au fost induse de societate, de educație, de filme, de cărți.
Sunt ceea ce sunt.
Și drumul meu a început atunci, la zece ani, când am înțeles că cea mai mare frică a mea este o viață lipsită de sens.
Și da, nu-mi place să plec prea des în excursii pentru că îmi place cu mine și nu am de ce să fug de mine și nici nu mă simt ciudată pentru că așa sunt eu.
Da, nu-mi mai doresc o relație de dragul de-a nu fi singură sau de-a face sex fără protecție (dacă ajungi să ai suficientă încredere), ci vreau o relație în care și eu și el să iubim un zâmbet, o uitătură, un mod de-a scutura frimiturile sau mai știu eu ce amănunt… fiecare la celălat.
Și da, îmi doresc și n-o să încetez să-mi doresc lucruri pe care înțeleg rațional că nu le pot avea, dar e parte din mine credința că poți transforma (precum pasărea colibri în nu știu ce ritual șamanic) imposibilul în posibil.
Și asta include și ideea de a găsi oameni mai minunați decât mine care să vadă în mine un umăr, și o încredere, și o speranță, fără evaluări, fără umilințe, respectând ceea ce suntem fiecare în parte.
Dacă vrei să fiu terapeutul tău sau doar să-mi pui o întrebare sau să-mi împărtășești un gând, apasă cu încredere butonul ”programează-te”.
Alte articole despre psihoterapie:
Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!
A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.
Eu am ales să fiu simultan empatică și conectată cu știința. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre. Iar biologia este modelată de mediu, dar și de semnificația pe care o dăm întâmplărilor vieții.
Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI
Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.
Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.
We will contact you soon.
We will contact you soon.
6 Comments
Menționarea fricii de moarte a atins o coardă sensibilă. Până de curând, nu o sesizasem, însă în ultimele câteva luni s-a accentuat profund și lucrez intens să o vindec. Foarte interesant mi s-a părut articolul și mi-a plăcut povestea de viață pe care o prezintă.
Legat de „problema” ta de la 10 ani, cel mai sanatos mod de a privi problema este urmatorul: niste „golani” au taiat lacatul ca sa poata merge sus pe bloc sa faca plaja (ori sa fumeze iarba, as zice eu). Acea persoana singuratica si trista care s-a sinucis a ales acel bloc pt ca acolo a gasit fisura. El voia sa se sinucida. Daca nu era acel bloc, era altul. Daca nu se arunca in fata masinii ori a trenului. Ori se spanzura.
Exact asa cum, zicea mai demult cineva la o emisiune tv, eram mic, dar inca tin minte, cancerul se localizeaza in partea cea mai vulnerabila a organismului. Daca esti fumator se va localiza la plamani, daca mananci prostii la stomac sau intestin, daca te bronzezi prea mult la piele. El are, insa, alte cauze principale, stresul in principal, dar si poluarea, inclusiv cea fonica. Deci in loc sa-ti faci mustrari de constiinta ca ai fumat ori ca ai mancat ce nu trebuie, mai bine te-ai gandi la viata de zi cu zi.
Cancerul este precum acel sinucigas. Absenta acelui lacat este vulnerabilitatea pe care el a gasit-o, dar pe care a cautat-o. Nu inseamna ca el ar fi trait daca nu ar fi gasit-o. Ar fi cautat alta pana ar fi gasit una.
aveti dreptate. Povestea este din perspectiva copilului de zece ani. Mi-am amintit in timpul sedintei de terapie emotiile traite atunci si mi s-a parut un lucru util sa le impartasesc. De multe ori nu ne amintim ca in jurul nostru sunt copii atunci cand comentam evenimente…dar si ei traiesc emotii, au ganduri…e util sa li se explice…sa primesca sprijin emotional…
Uofff! Mă cuprinde o tristețe ori de câte ori citesc astfel de articole. Mă gândesc cu părere de rău la cei care sfârșesc la fel ca cel care s-a aruncat. Eu nu sunt psiholog, dar îmi place să citesc (și chiar o fac) cărți din acest domeniu. Iar din experiență, pot spune că totul este setat undeva în creierul nostru. Uneori îmi este frică de moarte, gândindu-mă la tata care a murit mult prea devreme. Și că nu voi trăi atât cât să am timp să mă bucur de copii, de nepoți, de mine. Alteori, reușesc să mi-o înfrâng și să mă împac cu ideea: toți suntem datori cu o moarte.
Mulțumesc pentru trăile împărtășite!
Frica de moarte o avem cu totii in noi. Asa um ati sesizat e util sa nu o lasam sa ne acapareze. Era un citat celebru: intr-o zi o sa murit/da, dar in toate celelalte, nu!
Foarte plin drumul tau prin viata. Apreciez mult recalificarea ta tarzie. Imi aduci aminte de un fost coleg de la faculgtate. Eu eram in anul I la forma de invatamant LA ZI. Un coleg, pensionar, posibil inscris la ID venea zilnic la ore si era foarte activ. Chiar foarte entuziasmat. Fiind pensionar nu stiu la ce i-a folosit facultatea de Filosofie si Jurnalism, dar intrebat de ce face facultate a raspuns ca face ce vrea cu timpul si banii lui.