Referat Psihologie Clinică
Tulburări de personalitate (TP)
Grupa A – specifică tulburărilor în care indivizii par deseori ciudați, excentrici.
1.Tulburarea de personalitate paranoidă – este caracterizată de suspiciune exagerată, neîncredere generalizată, controlul fidelității și autenticității datelor, faptelor și situațiilor, interpretativitate exagerată, distanțare, intoleranță la ignorare, minimalizare, nevoia de a fi stimat, combativitate și tenacitate.
Prevalența generală este de 0,5-2,5% la nivelul populației totale. Se întâlnește frecvent în rândul minorităților, al emigranților, migranților etc. S-a descoperit că este mai frecventă la populația cu deficit de auz. De asemenea incidența este mai mare dacă există istoric familial de schizofrenie sau idei delirante.
Netratată, poate duca către schizofrenie, tulburare delirantă sau depresie.
Poate fi secundară consumului de alcool sau droguri. Dar, în general, apariția unei asemenea tulburari de personalitate se coreleaza cu o trauma personală sau o traumă existentă în sistemul familiar (fie că e conștientizată, fie că nu e).
Câteva exemple particulare: s-a constatat că gelozia este mult mai tulburătoare și mai distructivă decât invidia. Gelozia nu este centrată în jurul unui atribut sau al unui atașament, ci implică mai degrabă un câmp complex de relații interpersonale. Gelozia ajunge astfel să fie considerată în mod corect paranoidă atunci când cel care suferă ”vede” că cealaltă persoană face lucruri pentru a-i stârni gelozi ”din pură răutate”. (Sullivan, 2018)
În anumite momente, în cursul paranoid de existență, poate exista o anumită remisie a ”conspirațiilor” în favoarea unei preocupări profunde cu perturbarea funcționalității corporale, centrată în jurul ideii că au loc lucruri dezastruoase. (Sullivan, 2018)
2. Tulburarea de personalitate scizoidă. Persoanele cu aceasta tulburare sunt supranumiți și ”oameni cu inima înghețată”.Foarte adesea apare la supraviețuitorii unei traume majore (fenomenul de înghețare a emoțiilor).
Prevalența ajunge până la 7,5% în populația generală. Raportul bărbați/femei este de 2/1.
Se caracterizează prin reacții emoționale și relații sociale restrânse, introversie marcată, detașare de realitate, non-implicare, preferință pentru activități solitare, indiferență față de lauda sau critica celorlalți.
Poate apărea ca antecedent în caz de schizofrenie, tulburare delirantă sau tulburare depresivă majoră. Se descrie un rol important al culturii în apariția acestui tip de tulburare de personalitate. Ea este mai rar întâlnită la budisti care, prin cultura lor, cultivă compasiunea, nu trăiesc ”în vină”.
3. Tulburarea de personalitate schizotipală. Aapărut în studiile psihodinamice și din cercetarea genetică (tylor, casey, Ferguson, 1991/1993).
Prevalența este de 3%. Mai frecvent la bărbați. Apare concordant la gemenii monozigoti.
Se caracterizează prin comportament excentric, disconfort de relaționare intimă, distorsiuni cognitive (idei dominate de covingerea că posedă însușiri rare, particulare, ilustrate prin clarviziune, premoniții, telepatie). Scala personalității schizotiale (versiunea Claridge și Broks, 1984) este alcătuită pe patru factori: gândire magică, suspiciune și izolare paranoidă, trăiri perceptive neobișnuite și anxietate socială. Scalele Pot avea episoade psihotice tranzitorii.
Raine (2006) a propus doua subtipuri clinice ale personalității schizotipale – unul generat de factori genetici și perinatali, și altul generat de adversitatea psihosocială.
Sunt splenicii din Cheile genelor/ Human design. Supranumiți uneori și ”cercetătorii” datorită pasiunii (patologice?) cu care se dedică studiului.
Unii autori (inclusiv ICD-10 care recunoaște doar TP de tip paranoic și cea de tip schizoid)) considera ca e, de fapt, o schizofrenie ”light”, o formă ușoară sau o variantă a schizofreniei (Dinn, 2002). Netratată poate duce la suicid.
Elementul esențial al unei tulburări de personalitate îl reprezintă faptul că ea nu este o situație episodică la un individ care poate fi bine funcțional. Mai degrabă este o disfuncție cronică. Tulburarea de personalitate a fost mult timp ”cenușăreasa” diagnosticului psihiatric, mai ales pentru că pacienții cu astfel de probleme sunt catalogați mai degrabă dificili, decât bolnavi. De aceea decizia DSM-5 de a elimina AXA II (a tulburărilor de personalitate) distinctă, este criticată de mulți psihologi clinicieni, în ciuda recomandării autorilor DSM-5 de a se pune acest diagnostic, incluzându-l în AXA I.
Oamenii sunt diferiți, iar plaja ”normalului” este destul de generoasă. O tulburare de personalitate este, în general, diagnosticată atunci când ia în posesie întreaga personalitate, se găsește în orice aspect al vieții, este de lungă durată și îi afectează funcționalitatea. Deasemenea nu este cauzată de efectele unor medicamente sau de o boală mentală sau afecțiune fizică. Pentru diagnosticare urmărim tiparul de gândire, tiparele emoționale și de comportament, nu doar rezultatele testelor (Sîrbu Marinela, 2019 – curs master Psihodiagnoza adult și vârstnic, Universitatea Hyperion)
”În propunerile DSM-5, categoriile DSM-IV tulburare de personalitate schizoidă și tulburare de personalitate paranoidă, ce reflectă simptome mai puțin grave, au fot incluse in categoria schizotipală” ne spune Sullivan în Ghidul DSM-5 pentru clinicianul inteligent.
Modalități/ Tipuri de tehnici, strategii folosite în consultația clinică .
atitudinea clinicianului
Psihologul clinician este acea persoană, absolventă de studii superioare în domeniul psihologiei (sau conexe), care parcurge anumite etape de formare necesare practicii psihologiei clinice.
Consultația constituie principalul instrument al psihologului clinician. Consultația se poate efectua în spital și atunci avem un pacient sau într-un cabinet de psihologie clinică și atunci stăm de vorbă cu un client.
Consultatia efectuată de psihologul clinician are ca scop prevenția tulburărilor psihice și promovarea sănătății. Cu alte cuvinte, la nivel general, psihologia clinică are în vedere investigarea mecanismelor psihologice implicate în sănătate și boală, iar în mod particular, mecanismele psihologice implicate în sănătatea și patologia psihică.
Consultația cu un psiholog clinician nu vizează căutarea unei soluții imediate, ci pune în lumină starea clinică și detresa pe care o exprimă acesta. Obiectivul principal este producerea unei verbalizări, a unui discurs al pacientului. (Steliana Rizeanu, 2014)
Consultatia clinica a psihologului clinician se supune unor reguli (de etică) și urmărește aplicarea unor tehnici pentru a fi eficientă.
atitudinea clinicianului
Este o parte foarte importanta a consultatiei clinice.
Ea are trei componente importante: ascultarea, empatia si stiinta linistirii pacientului (clientului).
ascultarea
este acea capacitate a clinicianului de a primi informatiile pe care le ofera pacientul astfel încât acesta să se simtă înțeles și încurajat în exprimarea discursului său. Este prima și cea mai simplă formă de a se pune în contact, psiholog clinician și pacient. În timpul consultației clinice este necesară o ascultare activa exprimată prin comportament non-verbal si verbal adecvat.
empatia
este capacitatea de a-ți imagina ceea ce se întâmplă cu persoana din fața ta și de a o înțelege. Psihologul clinician ar trebui, pentru a fi eficientă consultația clinică, să-i ofere pacientului acel tip de conexiune în varianta în care el are nevoie. Empatia nu înseamnă să plângem împreună cu pacientul când acesta povestește ceva trist sau dureros din viața lui. Empatia înseamna să înțelegi, dar fără sa te identifici.
Înseamnă să acceptăm primirea informației, fără să judecăm. Dar asta nu exclude setarea unor limite (ex nu lăsăm pacientul să devasteze cabinetul pentru că trebuie să fim ”înțelegători cu suferința lui”).
Este cel mai bine explicată de Rogers și stă la baza terapiei umaniste, inițiate de el. Empatia are la bază acceptarea necondiționată, dar aceasta nu este sinonimă cu aprobarea. Nu acceptăm pacientul, faptele lui, ci acceptăm povestea pe care el alege să o împărtășească.
știința liniștirii
Asimetria inerentă situației de consultație clinică (unul vorbește, celălalt ascultă) poate să-l facă pe pacient să fie anxios, iar atitudinea de ascultare și non-directivitatea să inducă îndoiala în privința rostului a ceea ce este spus. Prin urmare, clinicianul utilizează expresii verbale și non-verbale care să vizeze liniștirea pacientului.
Scopul este să echilibrăm pacientul și să-i alinăm emoțiile astfel încât să se simtă confortabil să le împărtășească. (Yalom – ”Nu ignora niciodată anxietatea produsă de terapie”)
Se acționează în acest scop apura emoțiilor care declanșează tensiunea prin întrebări clarificatoare: cum te face asta să te simți?, cum te influențează asta pe tine?, prin reformulări care să liniștească teama de evaluare cu care, uneori, vine pacientul la cabinet.
Modalități de investigare psihologică .
Tipul și Semnificația clinica a informațiilor culese prin metoda observației
Metodele de evaluare psihologică sunt observația, anamneza (constituită ca un interviu liber sau semistructurat), interviul clinic structurat și cel nestructurat, chestionare, teste, scale psihologice; teste proiective, analiza produselor activității, fotografii, obiecte confecționate de client etc.
Observația clinică reprezintă acțiunea de a studia cu atenție constantă natura, omul, societatea în scopul de a le cunoaște mai bine. (Pedinelli, 2006)
Obsevația psihologică, este necesară în orice fel de psihodiagnoză. Această metodă include mai mult decât o simplă înregistrare a actelor de conduită.
In general se folosește observația directa (are loc prin intermediul organelor de simț sau cu ajutorul aparatelor care amplifică capacitatea acestora) și observația indirecta (observă caracteristici și trăsături psihice).
Caracteristica fundamentală a observației este aceea că cel ce o efectuează nu intervine în decursul actului observat.
Ce evaluăm prin observație?
– reacția pacientului față de evaluator. Dacă reacția este una de bucurie când vede evaluatorul, ar putea fi o dovadă că este pregătit să împărtășească trăirile, că are încredere. Din contră, o reacție de indiferență poate să sugereze de la tulburări de personalitate la gradul mare de suferință.
– ținuta (vestimentara, starea de igiena, accesorii, machiaj etc) – într-o prezentare de caz clinic, D-na Dr. Haica ne povestea cum ”simpla” manichiură impecabilă cu ojă roz la o pacientă i-a ”răsturnat” diagnosticul de depresie (existent în fișa pacientei). Chiar și dacă nu ar fi obținut o schimbare de diagnostic, manichiura impecabilă sugerează un om cu resurse emoționale, deci ne oferă informații prețioase despre client/pacient.
– mimica: emoțiile se transmit prin mimică. O față imobilă ridică numeroase probleme.
– gestica și conduita motorie. De la eventuale afecțiuni care limitează mobilitatea până la emoții (timiditate) sau tulburări de personalitate – tot atâtea informații putem obține observând gestica.
– vorbirea (debitul, ritmul, adecvarea discursului)
– dispozitia (eutimică, distimică)
– câmpul actual al conștiinței, critica bolii și capacitatea de apreciere a situației în care se află.
În cadrul sedinței de evaluare psihologică observăm pacientul: cum se mișcă, cum vorbește, cum comunică, dar putem observa și desenele lui sau modul în care se joacă (în cazul copiilor).
Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!
A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.
Eu am ales să fiu simultan empatică și conectată cu știința. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre. Iar biologia este modelată de mediu, dar și de semnificația pe care o dăm întâmplărilor vieții.
Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI
Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.
Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.
Dacă vrei să vorbim, apasă pe butonul ”programează-te”
We will contact you soon.
We will contact you soon.