Cel mai singur om de pe Pământ

Cel mai singur om de pe Pământ

M-am născut într-o familie care nu m-a dorit.

Adică unii dintre ei credeau că mă doresc…dar nu mă doreau pe mine.

Doreau o idealizare a ideii de a avea o nepoată (bunicii), respectiv un fiu (tata).

Măcar mama a fost onestă: nu era pregătită emoțional să aibă copii.

Când am apărut pe lume…ce să vezi? …bunicii au constatat că și fetițele plâng, fac în scutec și, atunci când cresc un pic mai mari, au propria lor personalitate…

La zece ani m-am gândit că aș putea să mor dacă, la un moment dat, nu voi mai putea ”îndura” viața pe care o trăiam. Și atunci mi-am dat seama că, întotdeauna, controlul este la mine.

Și constatarea asta mi-a dat puterea și convingerea că e ok să-mi depășesc limitele, că e ok să sper într-un viitor independent și luminos.

Am rămas totuși cu o ușoară anxietate ori de câte ori cineva crede că are drept de viață și de moarte asupra mea, pentru că …da…intră în scenă instinctul de supraviețuire ori de câte ori un funcționar zelos îmi spune cuvântul ”imposibil” la cererea mea…ori de câte ori un șef sau un profesor îmi spune că nu sunt aliniată cu punctul lui subiectiv de vedere…

Animalul meu preferat a devenit pasărea colibri atunci când am citit undeva că, în limbajul și credința vechilor șamani, această pasăre simbolizează ”imposibilul devenit posibil”. Pentru că ea sfidează legile simple ale fizicii în zborul ei.

Când soțul meu a murit subit, la 45 de ani și am rămas singură cu doi copii (între care unul de 7 ani) am simțit cum toate firele cu care mă ancorasem în viața mea se rup rând pe rând.

Prietenii s-au retras pentru că nu știau cum să se poarte…șeful mi-a spus că, dacă nu fac față la job, îmi acceptă demisia fără preaviz…băiatul cel mare a plecat în străinătate și a ales să-și formeze o nouă familie…

Mama n-a venit la înmormântarea soțului meu.

Nu m-a sunat… Nu mi-a scris…

Când ne-am revăzut, după vreo 4 luni, mi-a spus că a suferit enorm pentru că ținea foarte mult la soțul meu.

Și că durerea ei ar fi fost mai mică dacă muream eu.

Tata a venit la înmormântare, între două trenuri.

El m-a sunat.

După 3 luni.

Să-mi spună ”la mulți ani” de Ziua Floriilor.

Noi nu sărbătorisem niciodată numele meu de floare.

Niciodată in 45 de ani.

Acum a simțit că are nevoie de un pretext ca să mă sune.

Nu m-a întrebat ce mai fac…cum mă simt.

Doar cum e vremea.

Și a fost bucuros că e senin.

Mi-a urat petrecere frumoasă de ziua numelui.

Eu făceam pomana de trei luni pentru soțul meu…

Am încercat din răsputeri să-mi fac noi prieteni la job, în viață…dar am constatat că nu mă prea plăcea nimeni.

Nu înțelegeau de ce sufăr că l-am pierdut pe soțul meu, dacă nu am probleme financiare și nici de sănătate…

Îmi spuneau că eu am ”atras” moartea lui pentru că am dovedit Universului că mă pot descurca singură…

Sau pur și simplu erau prea ocupați cu viețile lor ca să mai încap și eu…la pachet cu dărnicia mea care-i făcea să se simtă inconfortabil…cu tristețea mea pe care nu o înțelegeau…cu sensibilitatea mea pe care o considerau inadecvată vremurilor…

Mi-am deschis, la un moment dat, un blog pe care l-am numit ”singurătate.eu”.

Am scris pe el povești.

Lumea le citea.

Atunci am aflat câți oameni știu, practic, de existența mea.

Și câți oameni îmi doresc binele, în felul lor…

Am primit zeci de mesaje prin care foști colegi, vecini, sau pur și simplu oameni care citeau poveștile mele m-au îndemnat să schimb numele blogului.

Doreau pentru mine …și, poate, un pic pentru ei,…un nume mai optimist.

M-au asigurat că optimismul era ceea ce creau ei că mă caracterizează.

Și că nu eram singură.

Și atunci am realizat că mereu în viața mea a fost o ”mamă” în persoana necunoscutei care mi-a cedat locul ei în tren când eram obosită și nedormită, un ”tată” care, neputându-mi repara cauciucul când am rămas în pană în mijlocul necunoscutului, mi-a dat propria lui roată de la mașină, să nu ratez întâlnirea importantă la care mă duceam, o ”soră” care mi-a fost când o prietenă, când o vecină și uneori chiar o vânzătoare de la un magazin de unde cumpăram mereu…

Și din toate bucățelele de fericire, de grijă, de tandrețe, de vorbă bună, de acceptare și de senin pe care le-am primit de-a lungul vieții de la oameni care ”m-au văzut” mi-am construit propriile mele ancore și propriul meu habitat în care m-am învățat să trăiesc mulțumită de viața mea.

Așa cum e ea.

Prolog:

Aceste articole sunt scrise în virtutea ideii de educație medicală pe care o promovează Asociația Alegefericirea.

Acesta este un exemplu de vulnerabilizare. Vulnerabilizarea (atunci când nu este exagerată, adică nu o facem ca un modus vivendi) este o acțiune sănătoasă.

În general, posesorii de traume își ascund durerea pentru că ”viața” i-a învățat că este rușinos să-ți afirmi suferința. Iar în România, din păcate, lipsa de educație emoțională întreține foarte mult această ”rușine” total nefirească.

Reacțiile primite din partea prietenilor, colegilor, vecinilor, rudelor la un moment de vulnerabilizare sunt, de cele mai multe ori, de tipul: ”eu am suferit mai mult decît tine”, ”ești puternic”, ”e vina ta” (cu diferite nuanțe de la ”schimbă-te”… la ”atragi prin comportamentul tău”) sau chiar ”să-ți fie rușine să vorbești de rău…părinții…sau profesorii…sau colegii…sau șeful….” (deasemenea cu varii nuanțe de la ”o să se întoarcă împotriva ta când îi vorbești de rău pe alții”… până la ”ceea ce vezi rău în alții există în tine” sau … ”ai făcut tu ceva de te-a bătut Dumnezeu”).

Toate acestea sunt absolut nefolositoare. Una mai re-traumatizantă decât cealaltă!

Această atitudine de a-și ascunde veșnic orice urmă de suferință, imposibilitatea de a-și exterioriza în mod firesc vulnerabilitatea (în contexte sănătoase), îi dă omului traumatizat acel aer de ”intangibil” și cumva ”nepământean” care îi împiedică pe mulți să-l abordeze sau să se lase abordați de ”bietul” om rămas singur cu trauma lui.

Sau, adesea, le dă ”apă la moară” celor cu alte genuri de traume să-l abordeze fie prea agresiv (și așa se naște postura de victimă de serviciu), fie prea solicitant (și așa se naște sindromul salvatorului). În timp, omul învață să se ferească de astfel de abordări nesănătoase, dar singurătatea rămâne ca o cicatrice inestetică într-un loc vizibil, ca un stigmat al unui rău ne-necesar, ca un tatuaj la care nu ți-ai dat acordul….

De aceea, vulnerabilitatea este un pas pozitiv și ea are nevoie să fie validată.

Dacă vreți să fiți doar politicoși, e suficient să învățați o singură propoziție ca să nu faceți rău: ”îmi pare rău să aud că ai trăit asta”.

Ceea ce are nevoie, cu adevărat, omul vulnerabil din fața voastră să audă, sunt doar două lucruri:

1. te cred că ți-a fost/îți este greu
2. nu e vina ta

Sigur, spun asta din postura de psihoterapeut. Dar sunt atâția cardiologi care recomandă statinele… și atâția alții care nu…

Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!

A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.

Eu am ales să fiu simultan empatică și conectată cu știința. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre. Iar biologia este modelată de mediu, dar și de semnificația pe care o dăm întâmplărilor vieții.

Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI

Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.

Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.

Dacă vrei să vorbim, apasă pe butonul ”programează-te”