Cum gestionăm relațiile cu copiii adulți?
”copii mici, griji mici, copii mari, griji mari” spune o vorbă din popor.
Așa să fie?
Cât timp copiii sunt mici ne bucurăm de existența lor în viața noastră: ne dau un rost, un sens, ne străduim să fim părinți cât mai buni, deseori mai buni decât părinții noștri, alteori (mai rar) măcar la fel de buni…
Când copiii cresc… ar trebui să ne așteptăm să-și deschidă aripile și să zboare…
Cei mai mulți răsuflă ușurați (se pare că cei mai mulți), alții își mai șterg o lacrimă (mai ales mamele care nu se pot desprinde de rol, poate și pentru că nu și-au construit nimic pe lângă)…
Uneori zborul acesta se amână.
…Unor părinți le place, celor mai multora, însă, se pare că nu.
Uneori copiii se întorc și pleacă iar…
…Alteori se întorc cu familiile lor.
Revenirea copiilor în casa părintească nu pare, statistic vorbind, să încurce relațiile dintre părinți ca și cuplu.
Odată crescuți, grija noastră față de copii nu încetează.
Cei mai mulți dintre părinți sunt ei înșiși mai fericiți atunci când copiii lor adulți o duc bine, sunt realizați, fericiți.
În ciuda ”dogmelor” și fricilor exprimate gălăgios în rețelele sociale de numeroase doamne și domnișoare, tot mai puțini bărbați adulți păstrează o legătură strânsă cu mamele lor.
De departe legătura care se dovedește a fi puternică în zilele noastre este cea dintre fiicele adulte și mamele lor, mai ales atunci când nivelul de educație este ridicat și mamele sunt sănătoase.
O parte dintre părinți își asumă alte roluri în relație cu copii lor adulți: devin bunici și chiar străbunici, crescând sau ajutând la creșterea nepoților și strănepoților.
Odată cu creșterea speranței de viață în lume (și în România, chiar dacă această creștere, la noi, nu e la fel de spectaculoasă) găsim o suprapunere consistentă a vieții de adult a copiilor și a vieții de adult matur a părinților.
Găsim astfel familii trans-generaționale care se organizează pe modele diferite:
Cu cât gradul de fericire și împlinire al copiilor este mai ridicat, cu atât părinții copiilor adulți sunt mai mulțumiți, mai senini.
De cele mai multe ori, ”nerealizarea” copiilor este percepută de părinți ca un eșec personal în rolul de părinte și este deseori foarte dureros pentru că vine la o vârstă la care și alte roluri (de coleg, de profesionist) sunt deja consumate sau au o pondere mai mică în satisfacția vieții părinților cu copii adulți.
Este important însă să înțelegem că odată devenit adult, copilul nostru este el însuși responsabil de fericirea lui.
Să acceptăm că, poate, împlinirea și fericirea pe care el/ea o urmărește are alte standarde…
E important să-i rămânem copilului nostru suport la nevoie, dar să nu-i îngrădim sau distorsionăm visele.
Vremurile se schimbă cu o viteză amețitoare și de cele mai multe ori se schimbă raportul și părinții sunt cei ce au de învățat de la copiii lor.
Se întâmplă însă și varianta în care copii simt să-și identifice părinții ca unici responsabili ai eșecului lor (al copiilor) în viață.
Și vin cu furie și cu tristețe și cu neiertare și varsă tot sacul în capul unor oameni care habar n-au că au greșit cu ceva, că ceea ce au oferit ei (din ce au putut, cum au putut) nu a fost nici bun, nici suficient.
Și asta nu face decât să adâncească prăpastia emoțională dintre copiii deveniți adulți și părinții lor.
Fiecare om percepe realitatea prin filtrul său. Iar părinții sunt și ei oameni și au trăit cum au putut. Poate nu perfect, poate nici măcar nu în modul cel mai sănătos fizic și emoțional, dar nimeni nu poate spune dacă realmente, în condițiile date, se putea descurca mai bine.
De fapt sunt două aspecte total diferite ale aceleiași povești de viață:
Primul aspect ține de educația pe care au primit-o părinții la rândul lor, de regulile societății în care au trăit, de propriile lor istorii de viață și impactul acestora asupra comportamentului lor.
Și da, e foarte posibil să fi greșit. Și nu strică niciodată un ”iartă-mă, atât am putut” pe care părintele să-l adreseze copilului matur ca o acțiune reparatorie. De cele mai multe ori, nu au făcut-o cu intenția de a face rău și nici măcar în cunoștiință de cauză.
Sigur, există și cazuri mai puțin fericite în care părintele este atât de îndoctrinat că lucrurile se pot întâmpla fericit doar cum el spune încât devine un agresor permanent. Iar de agresori ne detașăm. Nu putem să-i lăsăm să ne facă rău în continuu de dragul unei relații, fie ea și de sânge.
Al doilea aspect este acela că, de data asta, copilul are niște nevoi care nu i-au fost satisfăcute în mod sănătos în copilărie/adolescență, a învățat eronat sau nu i-au fost nici măcar predate niște lecții esențiale despre viață… și acum nu știe să trăiască senin și echilibrat. Și este responsabilitatea copilului devenit adult să caute să învețe acele lecții.
De exemplu: sunt părinți care neavând ei o casă/studii/călătorii adecvate au trăit frustrări încercând să ofere copiilor lor casa/studiile/călătoriile pe care și le-ar fi dorit pentru ei. Dar uită să-l mângâie…sau nici măcar nu știu cum să o facă sau că ar trebui să o facă….Și copilul spune ”mie nu asta îmi trebuia”, eu aș fi avut nevoie de… Și părintele și copiii ajungând să-și trăiască nefericirile și neînțelegerile cu tristețe și furie că nu sunt înțeleși de ”partea adversă”.
De fapt fiecare aspect trebuie tratat separat.
Părinții să înțeleagă că, poate, ceea ce oferă ei nu este ceea ce au nevoie copii. Dacă pot să ofere ceea ce copii au nevoie, bine, dacă nu, e mai util să înceteze să mai dea, cu sacrificii și durere, de multe ori, ceea ce copilul nu are nevoie. Să se bucure de viața lor, să-și protejeze sănătatea și să înțeleagă că nimeni nu e dator cuiva în relația asta copil adult-părinte.
Copiii să învețe să-și identifice nevoile, să le exprime și să-și însușească faptul că, adulți fiind, ei sunt singurii responsabili de satisfacerea acestor nevoi. Ei trebuie să-și găsescă profesori care să-i învețe ceea ce părinții lor n-au știut/ n-au putut sau poate n-au vrut pentru că nu au considerat important… Fără ranchină, fără tristețe, fără nostalgii.
A trăi fără iubirea tatălui, de exemplu, poate fi la fel de handicapant cu a trăi fără un picior. Pentru că nu vei putea alerga fără să ai o proteză. Fă rost de cea mai performantă proteză (găsește un mentor, un coach, un psihoterapeut care să te învețe să simți ”iubirea de tată”). Și vei fi un om împlinit și fericit. A te duce la tata să-i reproșezi că nu ți-a dat ceea ce el însuși, poate, nu știe cum se simte este echivalentul cu a striga în gura mare că vrei să-ți crească piciorul înapoi.
Așa cum spunea Irvin Yalom: ”la un moment dat e nevoie să renunțăm la speranța unui trecut mai bun”
Bibliografie
Diane Papalia, Sally Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman – Dezvoltarea umana
mediafax.ro
Dacă simți să discuți acest subiect, apasă cu încredere butonul ”Programează-te”.
Alte articole despre psihoterapie:
Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!
A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.
Eu am ales să fiu simultan empatică și conectată cu știința. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre. Iar biologia este modelată de mediu, dar și de semnificația pe care o dăm întâmplărilor vieții.
Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI
Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.
Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.
We will contact you soon.
We will contact you soon.