Psihoterapia focalizată pe emoții

doctor de emoții
Dac-aș fi fost Ileana Cosânzeana
octombrie 3, 2021
Roberta Camelia Rosca
Omenirea în pandemie – Doctor de emoții
noiembrie 17, 2021

E ciudat, dar n-am mai scris de foarte mult timp un articol ”de suflet”..

Nici măcar nu știu exact ce m-a apucat tocmai azi, tocmai acum…

Psihoterapia focalizată pe emoții

Acum vreo două săptămâni am făcut o terapie de grup în încercarea de a rezolva o decizie… mă rog, ceva ce mă frământa…nici măcar nu mai are importanță acum…

Am mers până la un moment trist din viața mea în care suferința pe care o aveam era copleșitoare. Aveam zece ani. Și simțeam că mă sufoc. Că nu mai pot articula o mișcare, o vorbă, un gând…

Drumul meu de atunci trecea întâmplător pe lângă un bloc.

Cu câteva zile în urmă, un om se urcase pe acoperișul acelui bloc și se aruncase în gol. Scriseseră despre asta toate ziarele.

Era prima dată, de la tragedie, când treceam pe acolo.

Am simțit nevoia să mă apropii. Am urcat scările până la ultimul etaj. O scară de metal, cam șubredă și plină de rugină, urca către un petic de cer. Probabil pe acolo urcase și omul acela. Nimeni nu se gândise să pună un lacât, un grilaj… Nici eu n-am facut-o. Aveam zece ani. Dar mult timp am retrăit vina că nu am luat o măsură oarecare ca astfel de tragedii să nu se mai repete.

Am înțeles atunci cât de puțin desparte viața de moarte. O scară ruginită lăsată de cineva fără protecție. Am auzit la un moment dat o bârfă cum că ar fi avut un lanț cu un lacăt, dar l-ar fi tăiat ”golanii din bloc” să poată urca să facă plajă.

Atât de puțin despărțea viața de moartea – o simplă dorință de distracție a unora… un episod de tristețe profundă a celui în cauză… asta am înțeles eu la zece ani.

De atunci am început să trăiesc ca și când moartea e undeva după un colț, nu știu după care… dar mereu ai intersecții în viață și habar n-ai când te întâlnești cu ea. Și nu, nu am trăit niciodată cu frica de moarte.

Îmi amintesc…ani mai târziu… de o fostă însoțitoare de bord devenită super coach spiritual la 25 de ani cum îmi spunea că și-a ”vindecat” frica de moarte în nu știu ce meditație ghidată. De ce ți-ar fi frică de moarte la 25 de ani? Poate de la profesia inițială?

”Moartea este un fenomen simplu în natură, doar oamenii îl fac înspăimântător”

Nu mi-a fost frică să merg cu avionul decât atunci când erau copiii mici. Aveam o responsabilitate și nu vroiam să dau greș. Dar altfel de ce să-ți fie frică să mergi cu avionul? Acolo nu se întâmplă decât două lucruri : mori sau trăiești. Nu există riscul să rămâi paralizat, dement sau mai știu eu cum astfel încât să devii dependent de cineva care poate își asumă penitența să te șteargă pe tine la fund, dar poate tu nu-ți asumi umilință de a fi o legumă…

”Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”… ei vedeți… asta am înțeles eu atunci.

Am înțeles că eu mă tem mai mult de eventuala lipsă de sens a vieții mele decât de moarte. Mă tem mai mult că nu aș apuca să dau viață visurilor decât că nu le-aș avea deloc.

Se spune că oamenii aleg să moară pentru că viața devine mult prea grea pentru ei. Efortul pus în slujba unui țel în care credem nu ni se pare niciodată prea greu de dus. Dacă simțim greutate nu este țelul nostru, nu credem destul în el.

Aveam zece ani și am înțeles că depinde doar de mine să trăiesc viața pe care o vreau.

Peste câțiva ani de la eveniment, tata mă întreabă, odată cu nebunia frumoasă numită Nadia Comăneci sau primul 10 din istoria gimnasticii artistice, ce aparat îmi aleg. Pentru că, ”pentru a face cu adevărat performanță, era necesar să alegi un singur aparat”. El știa, m-am gândit. Era profesor de sport. Individual compus, am spus. La asta e rezonat corpul meu. Emoția mea. Poate mintea.

Și de atunci câștig medalii la campionate știute numai de mine la …individual compus.

Am încercat toate ”viețile” care mi s-au părut interesante. Am băut cu sete din toate emoțiile care m-au atras sau care mi-au fost servite. Am gustat din toate experiențele care m-au incitat.

Am ales mereu drumul pe care eu m-am simțit bine mergând, atâta timp cât m-am simțit bine mergând pe el. Și l-am ales în cunoștiință de cauză.

Am inceput la peste 50 de ani studiile pentru o nouă meserie. A fost greu să țin pasul cu creiere de 25 de ani. Dar am făcut-o.

Am învățat aici să nu-ți fie niciodată jenă de deciziile tale.

Am plecat de-acasă udă pe păr și am răcit, asta e. N-am vrut să răcesc, dar nici nu o să mă mai simt vreodată vinovată pentru asta. Chiar dacă doctorul, mama, prietenii mă vor întreba cum de nu am intuit, cum de nu mi-am luat măsuri de prevenție, cum de…cum de…

Am ales o formare despre care autorul ei spune că este caracterizată prin ”insule de lucru într-un ocean de empatie”.

Știți cât de greu este să fii empatic cu cineva care trăiește după alte valori decât ale tale? Imaginează-ți un psihopat căruia îi place să muște până la sânge și tu trebuie să nu clipești când el îți descrie gustul sângelui și, pe deasupra, să mai ai și puterea de a face o metaforă ca să te ajute să înțelegi mai bine ce vrea să spună, pentru că, pentru tine, cel din fața ta nu este un antisocial, o scursură a societății, ci un om bolnav, pe care, poate, îl poți ajuta.

Nu cred că mi s-ar fi potrivit ceva mai bine.

Peste douăzeci de ani de carieră în corporații (nu doar plimbat hârtii și plecat la o altă companie fix cu un pas înainte ca incompetența să-ți fie demascată, deși și asta e o artă) m-au învățat să fiu un om al obiectivelor atinse.

Fără momentele în care se lucrează efectiv cu emoțiile clientului, atunci și doar atunci când el poate să meargă acolo (într-o oarecare măsură și pentru că are încredere în tine că îl vei ține de mână) fără acele momente în care poți schimba emoția copleșitor de dureroasă cu o altă emoție, învățatura mea nu ar avea sensul pe care eu mi-am dorit să-l dau.

Și cred că și pentru mine a venit momentul să nu mă mai joc de-a asumarea ci să-mi observ, să-mi simbolizez în cuvinte în modul cel mai congruent cu ceea ce simt, să accept, să controlez intensitatea, apartenența la mine însămi și să fac diferența între emoțiile mele și tot restul bagajului de emoții instrumentale care mi-au fost induse de societate, de educație, de filme, de cărți.

Sunt ceea ce sunt. Și drumul meu a început atunci, la zece ani, când am înțeles că cea mai mare frică a mea este o viață lipsită de sens.

Și da, nu-mi place să plec prea des în excursii pentru că imi place cu mine și nu am de ce să fug de mine și nici nu ar trebui să-mi fie cumva că așa sunt eu.

Da, nu-mi mai doresc o relație de dragul de-a nu fi singură sau de-a face sex fără protecție (dacă ajungi să ai suficientă încredere), ci vreau o relație în care și eu și el să iubim un zâmbet, o uitătură, un mod de-a scutura frimiturile sau mai știu eu ce amănunt… fiecare la celălat.

Și da, îmi doresc și n-o să încetez să-mi doresc lucruri pe care înțeleg rațional că nu le pot avea, dar e parte din mine credința că poți transforma (precum pasărea colibri în nu știu ce ritual șamanic) imposibilul în posibil.

Și asta include și ideea de a găsi oameni mai minunați decât mine (sic!) care să vadă în mine un potențial și să mă îndrume spre o versiune și mai grozavă și mai glorioasă a mea, fără umilințe, respectând ceea ce sunt.

Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!

Nu este necesar să alegem între a fi științifici și a fi plini de compasiune. Putem să le facem pe amândouă în același timp. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre.

A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.

Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI

Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.

Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.

6 Comments

  1. Eva Anca spune:

    Menționarea fricii de moarte a atins o coardă sensibilă. Până de curând, nu o sesizasem, însă în ultimele câteva luni s-a accentuat profund și lucrez intens să o vindec. Foarte interesant mi s-a părut articolul și mi-a plăcut povestea de viață pe care o prezintă.

  2. Emil spune:

    Legat de „problema” ta de la 10 ani, cel mai sanatos mod de a privi problema este urmatorul: niste „golani” au taiat lacatul ca sa poata merge sus pe bloc sa faca plaja (ori sa fumeze iarba, as zice eu). Acea persoana singuratica si trista care s-a sinucis a ales acel bloc pt ca acolo a gasit fisura. El voia sa se sinucida. Daca nu era acel bloc, era altul. Daca nu se arunca in fata masinii ori a trenului. Ori se spanzura.

    Exact asa cum, zicea mai demult cineva la o emisiune tv, eram mic, dar inca tin minte, cancerul se localizeaza in partea cea mai vulnerabila a organismului. Daca esti fumator se va localiza la plamani, daca mananci prostii la stomac sau intestin, daca te bronzezi prea mult la piele. El are, insa, alte cauze principale, stresul in principal, dar si poluarea, inclusiv cea fonica. Deci in loc sa-ti faci mustrari de constiinta ca ai fumat ori ca ai mancat ce nu trebuie, mai bine te-ai gandi la viata de zi cu zi.

    Cancerul este precum acel sinucigas. Absenta acelui lacat este vulnerabilitatea pe care el a gasit-o, dar pe care a cautat-o. Nu inseamna ca el ar fi trait daca nu ar fi gasit-o. Ar fi cautat alta pana ar fi gasit una.

    • Roberta Rosca spune:

      aveti dreptate. Povestea este din perspectiva copilului de zece ani. Mi-am amintit in timpul sedintei de terapie emotiile traite atunci si mi s-a parut un lucru util sa le impartasesc. De multe ori nu ne amintim ca in jurul nostru sunt copii atunci cand comentam evenimente…dar si ei traiesc emotii, au ganduri…e util sa li se explice…sa primesca sprijin emotional…

  3. Marin Mirela spune:

    Uofff! Mă cuprinde o tristețe ori de câte ori citesc astfel de articole. Mă gândesc cu părere de rău la cei care sfârșesc la fel ca cel care s-a aruncat. Eu nu sunt psiholog, dar îmi place să citesc (și chiar o fac) cărți din acest domeniu. Iar din experiență, pot spune că totul este setat undeva în creierul nostru. Uneori îmi este frică de moarte, gândindu-mă la tata care a murit mult prea devreme. Și că nu voi trăi atât cât să am timp să mă bucur de copii, de nepoți, de mine. Alteori, reușesc să mi-o înfrâng și să mă împac cu ideea: toți suntem datori cu o moarte.
    Mulțumesc pentru trăile împărtășite!

  4. Foarte plin drumul tau prin viata. Apreciez mult recalificarea ta tarzie. Imi aduci aminte de un fost coleg de la faculgtate. Eu eram in anul I la forma de invatamant LA ZI. Un coleg, pensionar, posibil inscris la ID venea zilnic la ore si era foarte activ. Chiar foarte entuziasmat. Fiind pensionar nu stiu la ce i-a folosit facultatea de Filosofie si Jurnalism, dar intrebat de ce face facultate a raspuns ca face ce vrea cu timpul si banii lui.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *