Alege fericirea: Să nu te oprești!

teama de moarte
Doliu. Azi am aflat că a murit un om
august 17, 2021

E important în viață să continui să mergi.

Indiferent ce ți se întâplă la un moment dat.

Să te miști. Să-ți faci planuri concrete și imediate. Să cheltuiești. Să construiești.

Dacă nu vrei să te prindă din urmă depresia. Dacă vrei să se insinueze anxietatea. Dacă vrei să nu te complaci în adormirea simțurilor. Dacă vrei să eviți obezitatea instalată ca o amorțire, ca o alinare, ca o căutare continuă și ineficientă a unei ”surse” de energie.

Fii viu! Mergi mai departe. Orice ți s-ar întâmpla.

A urcat pe prima treapta a podiumului cu inima ușoara. Și-a căutat fiul în mulțimea entuziastă și s-a pierdut în ochii lui mari, asteptând cuminte ca organizatorii să-i așeze medalia în jurul grumazului. Era o femeie încă frumoasă. Poate și sportul de rezistență o ajutase. Alerga maratoare de trei ani. Și deja era campioană în districtul său.

S-a trezit într-o zi alergând. Poate încerca să-i prindă planorul în cădere, poate fugea de soarta ei, a lor…poate corpul simțea nevoia de mișcare, dacă sufletul rămânea amorțit.

Acum zece ani s-au mutat cu cațel cu purcel într-o țară nouă. Inghițisera destulă umilință, destulă sărăcie în țara lor.

Se ridicau din pat dimneața și “alergau” care-ncotro tot sperând, tot gândind că munca de calitate, făcută cu drag și pasiune va fi însemnând ceva pentru bunăstarea familiei sau măcar de-ar fi însemnând pentru hrana sufletului!

Dar se trezeau ca oricum ar da-o, abia puteau să-și zugraveasca apartamentul primit în dar de nuntă de la părinți. Și dincolo de-o vacanță scurtă, si aia trăită iepurește, că poate sună seful, sau apare un e-mail important, nu-și pot permie cine știe ce.

Și toți alții, mai frumoși și mai cu vino-ncoa, care știau (cum oare?) să se facă plăcuți, care munceau puțin și socializau mult, tot aceia erau  lăudați, iar ei n-aveam decât să-și înnoade frustrările în câte-un colț de suflet și să trudească mai departe, tot mai fără răgaz, tot mai obosiți și tot mai singuri.

Într-o zi s-au scuturat de amintiri și au plecat spre alte meleaguri și-au început o viață nouă într-un loc în care societatea funcționa dupa aceleași principii pe care le aveau și ei.

N-a fost ușor de la-nceput.

Au venit cu dorința de-a fi liniștiți și nu și-au dorit să epateze și nici să dovedească ceva, cuiva. Asta i-a salvat. Au rămas ei inșiși.

Curand Marius a fost depistat cu un cancer incipient. Oamenii în halate le-au explicat frumos cele mai probabile perspective. Medicamentele existau totdeauna când trebuiau administrate, programarea funcționa, colegii îi compătimeau sincer și asteptau răbdători să treacă greul.

Nu le-a spus nimeni că, dacă nu face față, să-și dea demisia sau să iasă la pensie, cum auziseră că se mai întâmplă în țară…

Când au ieșit primele analize bune nu le venea să creadă că au scăpat. Au umplut holul spitalului de flori și au împărțit bomboane fondante tuturor. Oamenii îi priveau  uimiți, amețiți și amuzați de bucuria lor.

Copilul creștea frumos și viata lor părea frumoasă, iar soarta le părea prietenoasă.

În ziua aceea, Marius insistase să meargă cu toții la demonstrație. Mai ales că cel mic îi călca pe urme: erau, amândoi bărbații casei pasionați de planorism. Libertatea de-a prelungi orizontul mai mult și mai mult, visul omenesc de-a privi lumea de sus…ce le-o fi plăcând mai mult ?

Când zborul s-a frânt, Oana a fost paralizată de spaimă. Lumea alerga bezmetică, copilul o trâgea de mână, prietena ei țipa. Ea privea totul absentă, așteptând ca viața să se deruleze invers și cosmarul să ânceteze.

Apoi un licăr de speranță a apărut cand a văzut o salvare îndreptându-se către locul accidentului. Se ruga in gand să mai fie viu, chiar paralizat, chiar amnezic, dar viu….

Incet, încet corpul ei s-a mișcat. Și-a urmat copilul în fugă. A ramas însă singură în câmp, privind pierdută cum paramedicii îl acopereau complet. Copilul lor alerga de la unul la altul, iar ea nu putea nici măcar să articuleze ceva. Universul ei se prăbușise atunci și nu credea că vreodata va putea să-i adune cioburile.

S-a trezit la un timp după înmormântare.

Noroc cu vecinii, cu colegii, cu puținii prieteni pe care apucasera să-i facă acolo. Fiecare a ajutat un pic. Restul le-a facut ea în mod mecanic, fără sens, fără explicații.

Șeful a fost destul de înțelegător cu lipsa ei de dorință de socializare și a lăsat-o să lucreze de-acasa un an. Cand s-a trezit, primul lucru pe care l-a facut a fost să rearanjeze lucrurile în casa. Să nu mai semene. Apoi a reusit și a schimbat casa, cartierul. A luat-o de la capăt. A câta oară? De data asta singură, cu copilul lor.

Nu-și mai amintește când a inceput să alerge. S-a trezit cumva alergând. Nu se oprește până când nu obosește de tot. Așa a ajuns să alerge la maraton. Asta a-nvățat-o pe ea viața. Să nu te oprești.

Dacă ți s-au părut utile informațiile sau doar ți-a plăcut articolul trimite-l și prietenilor tăi!

Nu este necesar să alegem între a fi științifici și a fi plini de compasiune. Putem să le facem pe amândouă în același timp. Comportamentele noastre, fie ele cele mai bune sau cele mai rele, sunt produsele biologiei noastre.

A consemnat Dr. Roberta Rosca, doctorul tău de emoții.

Abonează-te la canalul de YouTube Alegefericirea AICI

Acest articol este proprietatea alegefericirea.eu și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.

Apasă pe logo-ul INIMĂ de la începutul paginii pentru a reveni la meniul principal.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *